Personalitatea autoritaristă
3 January, 2009
Concept central al psihologiei politice de la studiile lui Adorno et al., iniţiate la sfârşitul anilor ’40, până în prezent, „personalitatea autoritaristă” trimite în primul rând la cele două concepte în relaţie: cel de „personalitate” şi cel de „autoritate”. Dacă primul aparţine psihologiei, cel de-al doilea, împreună cu delimitările „domeniu al autorităţii” şi „mecanisme ale autorităţii”, constituie obiectul de studiu al sociologiei clasice. Dintre sociologi, Durkheim a descris funcţia prioritară a autorităţii în termenii stabilităţii unei comunităţi date şi integrării membrilor săi. Astfel, autoritatea devine centrul vieţii sociale: ea joacă un rol considerabil în formarea caracterului şi personalităţii indivizilor. Tot ea este cea care garantează ordinea socială.
Este deci vorba, în linii mari, de raportarea personalităţii, cu datele ei, la autoritate şi invers, la formarea personalităţii de către autorităţile politice şi sociale. Fiinţei umane, ca „zoon politikon”, trebuie să i se pună la bază categoria de „personalitate”. Aceasta este responsabilă pentru modul în care oamenii se comportă în arena politică şi, de asemenea, este afectată, la rândul ei de experienţele personale. Astfel, trebuie avut în vedere rolul studiului personalităţii pentru psihologia politică: „Una din axiomele centrale ale psihologiei politice este aceea că acţiunile şi structurile politice sunt formate şi canalizate de personalitatea indivizilor – adică de modul în care sunt integrate în individ procesele percepţiei, memoriei, gândirii, motivaţiei şi afectivităţii.” Conceptul de personalitate a fost utilizat pentru a evalua o largă varietate de comportamente politice, de la psihologia liderilor politici la psihopatologia celor care au comis crime la scară largă şi motivate politic – aşa cum e cazul lui Hitler –, şi până la raporturile dintre cetăţeanul obişnuit şi atitudini precum etnocentrismul sau obedienţa.
În primele decenii ale sec. XX societatea europeană a început să se confrunte cu spectrul concepţiilor şi al regimurilor totalitare. Apariţia unor personaje notorii prin exercitarea inflexibilă a autorităţii şi spectacolul dezolant al supunerii maselor au generat o preocupare specială a gânditorilor din domeniile psihologiei, sociologiei, politologiei sau antropologiei. Seria studiilor în această direcţie a fost deschisă de lucrările Şcolii de la Frankfurt şi ai mentorilor T. W. Adorno şi M. Horkheimer. Aceştia, alături de alţii, printre care Fromm şi H. Marcuse, au publicat la Paris, în 1936, lucrarea Autoritat und Familie, mai puţin cunoscută, dar anunţând monumentala lucrare da mai târziu asupra personalităţii autoritare. Una dintre tezele susţinute aici este aceea că pe măsură ce familia burgheză a sfârşitului de secol XIX pierde tot mai mult din autoritatea exercitată de pater familias, statul tinde să preia rolul acestuia.
Mai târziu, după război, aceştia au publicat lucrarea monumentală Authoritarian Personality (1950) ce avea ca ipoteză majoră de lucru faptul că, în esenţă, convingerile politice, economice şi sociale ale oamenilor pot forma un model laturii coerent, acţionând sub forma unei „mentalităţi” sau „stări de spirit”, iar această formaţiune este expresia unor trăsături profunde ale personalităţii sale.
Definire şi dezvoltare
Erich Fromm crede că oamenii sunt animaţi de motive şi atitudini contradictorii: au nevoie de libertate, dar o şi cedează uşor; odată ajunşi în starea de libertate se simt vulnerabili şi singura cale de a restabili o relaţie securizantă cu lumea este regresul, renunţarea la libertatea atât de greu cucerită şi identificarea cu ceva exterior (fiinţă sau instituţie), care să le ofere garanţia restabilirii echilibrului. Pentru a învinge starea de neputinţă şi singurătate, omul are de ales între „libertatea pozitivă” şi cea menţionată mai sus – „renunţarea la libertate”. Trei ar fi, în concepţia lui Fromm, modalităţile de rezolvare ale acestei situaţii sau „mecanismele fugii de libertate”: autoritarismul, tendinţele distructive şi conformitatea de automat. Tendinţele distructive urmăresc îndepărtarea acelor obiecte sau fiinţe care, prin prezenţa lor, trezesc sentimentul nimicniciei şi inferiorităţii, în timp ce conformitatea de automat exprimă “dizolvarea eului”, abandonarea într-un conformism care anihilează caracteristicile specifice ale individualităţii. „Prin identificarea cu sursa originară a autorităţii, conformistul devine capabil de conduite inflexibile, de dominare, găsind în interpretarea rigidă a prescripţiilor instituţionale sentimentul justificativ al propriei abdicări.”
În ceea ce priveşte atitudinea autoritară, ea constă, în principiu, în tendinţa indivizilor de a renunţa la independenţa eului individual şi de a-şi uni eul cu cineva sau ceva din afara lor, pentru a căpăta tăria de care eul individual duce lipsă. Formele ale acestui mecanism constau în „tendinţa spre supunere şi dominaţie” sau, altfel spus, în “tendinţele masochiste şi sadice”. Oamenii care manifestă tendinţe masochiste se consideră inferiori, nesemnificativi, incapabili şi vădesc o dependenţă accentuată faţă de alţi oameni sau faţă de instituţii, preferă să se supună ordinelor venite din partea acestora. Dependenţa masochistă este considerată prin raţionalizare – dragoste sau fidelitate.Tendinţele sadice sunt mai puţin conştiente şi mai raţionalizate. Ele sunt ascunse prin bunătate şi grijă excesivă faţă de alţii, sau prin raţionalizări de tipul : „Alţii m-au făcut să sufăr, deci am dreptul ca, la rândul meu, să provoc suferinţă altora” etc. Tendinţele masochiste şi sadice îl ajută pe individ să scape de sentimentul de singurătate şi neputinţă. El îşi pierde eul personal dar, în acelaşi timp, devine o parte a unui întreg mai mare şi mai puternic din afara lui, găsindu-şi un nou sens al vieţii, o nouă identitate. Caracterul sado-masochist, cu referire la persoana normală şi nu nevrotică, este denumit de Fromm „caracter autoritar” şi este considerat structura de personalitate care constituie „baza umană a fascismului”. Cel care posedă o asemenea structură de personalitate „admiră autoritatea şi tinde să i se supună, dar, în acelaşi timp, vrea să fie el însuşi o autoritate şi alţii să i se supună”. Este fascinat de puterea ca putere şi califică oamenii în oameni cu putere şi oameni fără putere, superiori şi inferiori.
Dacă acest tip de personalitate chiar există, care sunt principalele lui caracteristici? – s-au întrebat Adorno şi colaboratorii lui în cercetările lor de psihologie politică. Lucrarea “Personalitatea autoritaristă” a fost elaborată folosindu-se o varietate largă de instrumente de cercetare, incluzând chestionare (cu întrebări factuale, scale „atitudini-opinii”, întrebări cu răspunsuri deschise) şi măsurători clinice (interviuri şi TAT). Pe baza acestora, autorii au conceput diferite scale pentru a măsura anumite elemente ale atitudinilor persoanelor autoritariste.
Primul domeniu studiat de Adorno şi colaboratorii săi a fost antisemitismul. Scala antisemitismului ( Scala A ) conţinea cinci sub-scale: a) sub-scala „dezagreabili”, tratând opiniile conform cărora evreii sunt persoane dezagreabile şi jenante, b) sub-scala „ameninţători”, prezentând opinii referitoare la pericolul reprezentat de evrei, la faptul că ei sunt dominatori, lipsiţi de scrupule şi corupând grupurile sociale, c) sub-scala „atitudini”, corespunzătoare unor programe de acţiune, unor atitudini de ostilitate de grade diferite, mergând de la evitare până la suprimare, d) sub-scala „închişi”, cuprinzând opinii referitoare la caracterul închis al comunităţilor evreieşti, la faptul că evreii au un puternic spirit naţionalist şi de castă, fiind foarte greu, dacă nu imposibil de asimilat; e) sub-scala „inoportuni”, în care apar opinii acuzatoare cu privire la faptul că evreii se asimilează în exces, îşi disimulează calitatea lor de evrei, intrând peste tot în cadrul social, căutând puterea şi prestigiul.
Ulterior a fost elaborată o nouă scală, cea a etnocentrismului (Scala E), cu trei sub-scale : prima, care trata atitudinea faţă de negri şi relaţiile dintre aceştia şi albi, o a doua referitoare la alte grupuri minoritare (în afară de evrei şi de negri), cum ar fi partidele politice minoritare, grupările religioase etc. şi, în sfârşit, o a treia referitoare la atitudinile de patriotism, care tratează relaţiile dintre americani şi alte naţiuni. Rezultatele cercetării, făcute asupra aceloraşi subiecţi ca şi în cazul scalei A, arată că ideologia etnocentrică, puternic corelată cu antisemitismul, are un caracter mai general decât acesta. Mai important decât acest fapt a fost, însă, acela al existenţei unei corelaţii între etnocentrism şi conservatorismul politic. De aici ideea că există un anume tip de structură a personalitătţii care include etnocentrismul şi, evident, antisemitismul.
Pentru a studia cantitativ variabilele aparţinând acestui tip de personalitate a fost construită o altă scală, Scala F, numită aşa pentru că ea avea scopul de a măsura unele predispoziţii sau receptivitatea ascunsă faţă de fascism. Acest tip de personalitate a fost numită „personalitate autoritaristă”.
Dimensiunile principale care au ghidat construcţia scalei sunt următoarele: convenţionalism (aderenţă rigidă la valorile convenţionale ale clasei de mijloc), supunere faţă de autoritate (atitudine supusă, necritică, dogmatică faţă de reprezentanţii autorităţii şi faţă de valorile morale ale grupului de apartenenţă), agresivitate autoritară (tendinţa de a fi mereu în gardă şi de a condamna, respinge sau pedepsi oamenii care violează valorile tradiţionale), anti-introspecţie (opoziţie la examenul în profunzime a psihologiei celorlalţi şi a lui însuşi, opoziţie faţă de lucrurile subiective, imaginative, care ţin de sentimente), superstiţie şi stereotipie (credinţa în determinanţi mistici ai destinului individual, dispoziţia de a gândi în categorii rigide), putere şi rigiditate (preocuparea faţă de dimensiunile dominare-supunere, puternic-slab, conducător-condus, identificarea cu figurile puterii, acceptarea exagerată a atributelor convenţionaliste ale ego-ului, afirmarea exagerată a puterii şi rigidităţii), distructivitate şi cinism (ostilitate generalizată), proiectivitate (tendinţa de a considera că forţe străine, periculoase, distructive acţionează în lumea exterioară, proiectarea în exterior a impulsurilor emoţionale inconştiente), sexualitate (preocupare exagerată faţă de problemele sexuale).
Conform autorilor studiului, personalitatea autoritară se formează în copilărie, sub impactul unor relaţii negative cu părinţii, în special cu tatăl dominator, distant şi punitiv. Acest conflict nu a fost rezolvat, ci puternic reprimat, rezultând un impact între impulsurile agresive şi un rigid Supraeu. Astfel de persoane tind să fie obsedate de conformism faţă de normele sociale; sunt puternic etnocentriste şi ostile faţă de cei percepuţi ca fiind „din afară”, asupra cărora proiectează propriile caracteristici negative pe care refuză să le accepte în ei. Sunt ambivalenţi în raport cu autoritatea pe care o doresc, dar de care se tem, în acelaşi timp, însă, de obicei, se supun acesteia.
Greşeala lui Adorno et al., spune Rokeach, a fost însă aceea că el a utilizat Scala F (a tipului fascist sau anti-democraticului ) pentru a caracteriza orice autoritarist: „Confuzia începe atunci când Scala F este folosită pentru a măsura „autoritarismul fascist”, iar apoi „autoritarismul general”. Dificultăţile devin şi mai mari când păstrăm în minte principalele elemente ideologice ale scalei F: etnocentrismul, antisemitismul şi conservatorismul politic. Dacă încercăm să generalizăm de aici, devine penibil să indicăm persoane care par autoritariste şi intolerante dar nu sunt nici fasciste, nici antisemitice, nici conservatoare din punct de vedere politic.”
Rokeach a susţinut deci că dacă dorim să facem un profil al autoritaristului, nu trebuie să pornim de la orientarea de stânga sau dreapta, ci să vizăm persoana autoritaristă în întregul ei, din perspectivă generală, independent de context. Conform lui Altemeyer, un corifeu al ideii de autoritarism, viziunea generală nu avea cum să nu se complice ulterior. „Dimensiunile” – care sunt credinţele, cât de centrale sau periferice sunt şi cum se manifestă ele – au căpătat astfel „proprietăţi”: de exemplu, credinţele pot fi izolate, diferenţiate, comprehensive. Credinţele, indiferent de locul pe care îl ocupă în sistemul valorilor personale, al concepţiilor despre lume şi viaţă, pot fi supuse unui proces de cuantificare şi înţelese astfel mai bine. Altemeyer însuşi a folosit trei din cele nouă trăsături ale lui Adorno: subordonarea autoritaristă, agresiunea autoritaristă şi convenţionalismul – ca atitudini centrale. Altemeyer a evitat trăsăturile cu implicaţie psihanalitică, dat fiind că nu a fost convins de argumentul psihanalitic. El a conceptualizat autoritarismul de dreapta (right wing authoritarianism) psihologic, şi nu politic (din perspectiva vreunei ideologii). Astfel, autoritarismul înseamnă subordonarea faţă de autoritate, în particular, faţă de sistemul de guvernare. Acest sistem poate fi de extremă dreapta, sau un sistem comunist, sau chiar un sistem democratic (aşa cum este în Statele Unite). Atitudinea autoritaristă este rezultatul învăţării sociale, în combinaţie cu predispoziţii personale şi cu experienţa de viaţă. Autoritaristul este o persoană necritică, acceptând orice „ţap ispăşitor” propus de autoritate şi orice idei, chiar contradictorii; sunt agresivi şi percep lumea ca pe un loc periculos; caută dovezi pentru a respinge idei pe care sunt predispuşi să nu le accepte mai degrabă decât să combată idei pe care sunt predispuşi să le accepte.
Patternuri comportamentale
Conform lui Adorno şi colaboratorilor săi, personalitatea autoritaristă se caracterizează prin următoarele:
- Convenţionalism: aderenţă rigidă la convenţii şi norme, cu precădere pe baze emoţionale şi nu raţionale, fără o înţelegere completă a principiilor implicate.
- Supunere autoritară: atitudine necritică, obedienţă faţă de autorităţile morale idealizate ale grupului de apartenenţă.
- Agresivitate autoritară: tendinţă de a ţine sub observaţie persoanele care încalcă valorile convenţionale, de a le condamna, respinge şi pedepsi.
- Anti-introiecţie: incapacitate de autoanaliză, opoziţie în raport cu faptele subiective şi imaginative.
- Superstiţie şi gândire stereotipă: acceptarea unui determinism de tip mistic, gândire rigidă, raţionament simplist, infantil, de tip „alb/negru”.
- Putere şi severitate (toughness): preocupare pentru dimensiunile dominanţă-supunere, puternic-slab, conducător-condus; identificare cu cei care întruchipează puterea, supraaccentuarea atributelor convenţionale ale eului; aparenţa de forţă poate ascunde un sentiment de inferioritate.
- Distructivism şi cinism: ostilitate generalizată, atitudine depreciativă faţă de oameni în general.
- Proiectivitate: înclinaţia de crede ca lumea este guvernată de forţe periculoase şi ameninţătoare, de unde proiectarea unor impulsuri emoţionale inconştiente asupra lumii.
- Sexualitate: preocupare excesivă pentru problemele de ordin sexual.
Toate acestea compun împreună un „sindrom”, fiind elemente care predispun persoana la receptivitate faţă de propaganda antidemocratică.
În ceea ce priveşte convenţionalismul, două sunt conceptele care par sinonime: conformism şi supunere. Ambele concepte oferă o imagine a relaţiei de autoritate din perspectiva actorului (subordonat). Deşi, în aparenţă, sunt echivalente, conceptele sunt utilizate în literatura de specialitate cu sensuri uşor diferite. Desigur, în ambele cazuri, este vorba de acceptarea unei influenţe exterioare şi traducerea ei într-un act propriu de conduită. Diferenţa provine din tipul şi natura influenţei pusă în joc. Astfel, conformismul (conformity) respectiv nonconformismul (nonconformity) sunt utilizate în legătură cu schimbările comportamentale care decurg din presiuni (norme, atitudini, opinii colective, etc.) cu caracter implicit. Cel mai adesea subiectul interiorizează sugestia exterioară şi o asumă ca fiind în mod autentic a sa, derivată din propriile convingeri. Dar ar fi greşit să presupunem că aceasta este în mod esenţial negativă, nefirească. Normele sociale sunt rareori puse sub semnul îndoielii. Poate, cel mult, în perioadele de „anomie” (Durkheim). Alegem conformismul ca formă inconştientă şi involuntară de adeziune la un grup. Adoptăm normele acestea pentru că sunt atractive, pentru că ne identificăm cu acel grup şi valorile şi scopurile sale. Alteori, conformarea este conştientă şi voluntară, mai ales când constrângerea este explicită; ea poate fi susţinută de teama de consecinţele negative care ar decurge din actul nonconformismului, deşi s-a susţinut că este parţial conştientă şi nu tocmai voluntară. În forma cea mai dură, conformismul se manifestă prin aşa-zisa „convertire”, un conformism dus la extrem, care presupune pierderea aproape completă a individualităţii proprii în favoarea unui model de conduită, de valori şi atitudini, impuse de grup. Acesta este cazul vizat de Adorno. Un convenţionalism extrem împreună cu o puternică înclinaţie de a pedepsi pe cei care violează normele consfinţite diferă de simplul convenţionalism. În plus, supunerea sau obedienţa se manifestă când nu există o înclinare internă.
Supunerea autoritară este o atitudine generală, de raportare faţă de diversele figuri ale autorităţii: părinţi, oameni în vârstă, lideri, forţe supranaturale, etc. Ea reprezintă un mod de a face faţă sentimentelor ambivalente în raport cu autoritatea. Implicaţia este aceea că îl face pe individ receptiv la manipulare şi este corelată cu etnocentrismul.
Agresivitatea autoritaristă caracterizează persoanele care au fost forţate să renunţe la plăcerile elementare ale vieţii şi care au trăit sub un sistem parental rigid. Este componenta „sadică” a autoritarismului, aşa cum cea anterioară era componenta „masochistică”. Personalitatea autoritaristă este puternic înclinată a respinge, condamna şi pedepsi pe cei care încalcă normele sociale. Din moment ce viaţa afectivă este foarte limitată, impulsurile violente şi sexuale se manifestă turbulent. Frica de pedeapsă poate agrava această manifestare. Ea îşi atinge apogeul când acest tip de conduită, cea agresivă, violentă, este aprobată public şi încurajată de autorităţi. La frustrări se adaugă proiecţia: sentinţele morale sunt date celorlalţi, „din afară”, vina nu este resimţită, şi este atribuită acestora. Agresivitatea devine elementul central din perspectiva distructivităţii. Explicaţia este deci psihanalitică: un Eu slab nu poate elabora o scară a valorilor, prin urmare îmbrăţişează una din afară, de regulă pe cea care-i satisface nevoia de acuze şi pedepse, determinată de o educaţia rigidă, dură.
Anti-introiecţia (anti-intraception) reprezintă incapacitatea de auto-analiză şi de percepere a subiectivităţii. Personalitatea autoritară se teme să gândească asupra fenomenelor umane, interne, psihice, deoarece ar putea gândi „greşit”. Se teme de emoţiile care pot scăpa de sub control şi se teme că o eventuală autoanaliză i-ar putea revela propria viaţă interioară; se împotriveşte gândirii asupra a ceea ce alţii ar putea simţi sau gândi şi este împotriva discuţiilor „inutile”; elimină repede din minte orice „problemă”. Toate acestea duc în definitiv la subevaluarea, desconsiderarea omului în general.
Superstiţia şi gândirea stereotipă. Personalitatea autoritară gândeşte magic şi stereotip. Stabileşte relaţii „la distanţă” şi crede neabătut în „forţe externe” care acţionează conform unor legi non-raţionale şi cărora le atribuie autoritate totală, de nediscutat; de asemenea, gândeşte schematic, simplificator. Toate se corelează cu trăsăturile unui „eu slăbit”: ele transferă responsabilitatea în afara individului. Stereotipurile pot fi definite ca modalităţi eronate moral, iraţionale, rigide; ele nu se limitează doar la trăsături de personalitate (de ex. germanii sunt conştincioşi şi muncitori), ci se extind şi asupra atributelor fizice, ce ţin de vizual sau comportamental (germanii sunt blonzi şi înalţi). Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple: stereotipia consituie şi modalitatea normală de a face faţă diversităţii vieţii. Tendinţa noastră firească este de a ne transforma lumea într-un loc familiar; din acest motiv uzităm atât de des de clasificări, conceptualizări, generalizări. Nimic nu scapă stereotipiei normale. Ea compensează lipsa de cunoştinţe privitoare la ceva anume şi nu caracterizează doar persoanele needucate, ci şi, de ex. profesorii universitari, cum afirmă Eysenck. Totuşi, gândirea stereotipă face un pas mai departe: ea se debarasează de orice problemă privind diversitatea, simplificând în exces şi în mod categoric, eliminând orice problemă de ordin factual. Iar în diferentele naţionale stereotipiile dobândesc virulenţă.
Puterea şi severitatea. „Complexul de putere” se manifestă prin înţelegerea lumii în termeni de dominanţă-supunere, puternic-slab, conducător-condus. Şi este greu de spus, afirmă Adorno et al., cu care se identifică autoritaristul: pe de o parte vrea puterea, pe de alta se teme de ea. Admiră personalităţile dominatoare, care manifestă putere evidentă, dorinţa lor cea mai mare este „să strângă mâna preşedintelui”, dar se identifică cu „cei nesemnificativi”, „obişnuiţi”. Prin urmare, conchide Adorno, e de presupus că atât liderii, cât şi persoanele care lucrează în subordine pot avea punctaj mare la această dimensiune.
Sexualitatea este la Adorno reprezentată prin patru itemi. Personalitatea autoritară se manifestă prin opoziţie cu minorităţile sexuale şi consideră că sexualitatea poate scăpa de sub control foarte uşor. De fapt, el se teme de propriile dorinţe şi nevoi sexuale (reprimate).