3 December, 2008
Psihanaliza nu a avut o evoluţie continuă şi uniformă. Ea are o istorie tensionată, adesea zguduită de crize interioare, reprezentate prin curentele disidente, dar şi prin modificările pe care ea le-a suferit după Freud, atât în plan dosctrinar, dar mai cu seamă în planul aplicării sale practice, în psihoterapie şi aplicaţie.
Cele mai importante curente disidente, care s-au desprins şi separat din psihanaliza ortodoxă freudiană, au fost psihanaliza lui A.Adler şi cea a lui C.G.Jung.
A.Adler pune accentul pe autoritate, pe pulsiunea agresivităţii şi pe dorinţa de putere ca formă finală către acre tinde orice comportament, orice pulsine a Eu-lui, ca mod de autorealizare a persoanei.
C.G.Jung revizuieşte psihanaliza în special în problema inconştientului căruia îi acordă o valoare esenţială, dar al cărui conţinut îl extinde. Pentru el psihanaliza devine o “psihologie abisală” având ca obiect principal inconştientul. Acesta nu poate fi numai sediul exclusiv al pulsiunii sexuale. Aici îşi au locul arhetipurile, stările complexuale, experienţa psihologică individuală, dar şi stările complexuale, experienţa psihologică individuală, dar şi stările complexuale sau simptomele cronico-nevrotice ale individului. Limbajul inconştientului este simbolic şi el exprimă în mituri, legende, religii, vise, artă, etc. În acest sens considerată problema nu poate vorbi despre un singur inconştient. Acesta cuprinde mai multe instanţe: inconştientul instinctogen, ca studiu al pulsiunilor primare; inconştientul individual, ca sediu al experienţelor psihologiei personale ale individului; inconştientul colectiv, depozitarul tuturor experienţelor ancestrale ale umanităţii, sub forma arhetipurilor.
Diferit de curentele sale disidente, psihanaliza, încă din timpul vieţii lui S.Freud, dar mai ales după moartea acestuia, a fost îmbogăţită de numeroase contribuţii.
W.Stekel studiază pulsiunile sexuale, problema sexualităţii şi a traumatismului sexual în viaţa individului, stările de angoasă, etc.
Otto Ranck studiază psihanalitic etapele vieţii individuale, punând problema “traumatismului naşterii” individului ca o serioasă problemă a separării copilului de mamă, dependenţa prelungită de acesta şi consecinţele sale în procesul de formare şi maturizare a personalităţii individuale.
A.Freud studiază raporturile Eu-lui cu lumea şi descrie mecanismele de apărare ale Eu-lui. M.Klein scoate în evidenţă importanţa primei copilării, a fixaţiilor emoţionale din această perioadă, dar şi rolul psihotraumatizant al frustrărilor afective şi al carenţelor educaţionale pentru viitorul individ.
Karen Horney face studii extinse asupra relaţiilor dintre conflict şi mediu, a rolului şi semnificaţiei psihotraumatismelor asupra personalităţii individului. Leopold Szondy realizează o analiză minuţioasă a pulsiunilor inconştientului şi elaborează o metodă de psihodiagnostic al pulsiunilor.
Jacques Lacan procedează şi el la o analiză minuţioasă a stadiilor de dezvoltare a personalităţii individului şi concomitent a semnificaţiei discursului psihanalitic. J.Starobinski aprofundează aceste aspecte prin analiza semantică aplicată la psihanaliză, realizând o veritabilă hermeneutică a discursului psihanalitic.
Cercetări aplicate de psihanaliză semnalăm şi în sfera altor ştiinţe umane.
M.Robert şi Ch.Buhler fac studii de analiză psihanalitică la cercetrările psihobiografice. Ludwing Binswanger vorbeşte în sensul acesta despre valoarea deosebită a studiului psihobiografiei individuale, dintr-o dublă perspectivă: psihanalitistă şi existenţială, punând accentul pe viaţa interioară a individului considerată ca “istoria vieţii interioare”.
În domeniul antropologiei culturale, psihanaliza devine o metodă pretenţioasă la B.Malinowski, dar şi la R.Linton, în interpretarea vechilor culturi sau a civilizaţiilor primitive. Aceste teme le regăsim şi la Cl.Levi-Strauss, care face o analiză comparată din perspectiva antropologiei structurale a tehnicilor psihanalizei şi a practicilor şamaniste.
15 October, 2008
Acte ratate, lapsusuri, jocurile de cuvinte
Fenomenele care constituie subiectul cursului de faţă au fost reunite de Freud în 1904 sub rubrica “psihopatologia vieţii cotidiene”. Este vorba de acte şi întîmplări cotidiene şi care par a fi accidente faţă de care cel mai adesea este invocat hazardul.
Adevărul este că, şi înainte de Freud exista impresia vagă că astfel de fenomene nu sînt în totalitate fortuite şi că ele ar putea avea un sens: vezi vechiul proverb latin care spune “lapsusul verbal traduce fondul gîndirii”. {i la urma urmei, nimeni nu era sfătuit, cu mult înaintea lui Freud, să uite cumva “eticheta” de la curtea regală. Atît doar că Freud a fost primul care a susţinut cu seriozitate că lapsusul corespunde în fapt unei intenţii ascunse, sau altfel spuse inconştiente.
1. Dintre toate lapsusurile sau actele ratate, cel mai simplu şi mai uşor de înţeles este golul de memorie. Este vorba aici de expresia cea mai directă a refulării, care ne amintim bine, este unul din mecanismele principale de apărare ale EU-lui. Este cumva un fapt cunoscut, situaţia pacienţilor care în cursul curelor psihanalitice uită de la o secundă la alta ceea ce vor să spună şi caută conştiincioşi firul logic al discursului. ~n astfel de cazuri motivaţia uitării este adesea aparentă sub deghizări diverse: este vorba aproape întotdeauna de o manevră destinată a masca angoasa, culpabilitatea sau ambele. Oricum, cel mai adesea raţiunea unor asemenea mecanisme este una inconştientă. Astfel, un pacient relata cum într-o zi a întîlnit o persoană pe care o cunoştea foarte bine, dar al cărei nume nu era în stare să şi-l amintească. A fost total incapabil să înţeleagă cauza fenomenului pînă nu i-a fost atrasă atenţia asupra unor asociaţii pe care el însuşi le-a relatat: numele uitat era similar cu a unei alte persoane faţă de care pacientul încerca sentimente puternice de aversiune, care-i generau dealtfel un sentiment marcat de culpă. ~n plus persoana cunoscută era şi infirmă, lucru ce-i amintea puternic de dorinţa pe care o încerca de a mutila omonimul detestat. Odată faptele relatate, înlănţuirea logică a devenit evidentă: vederea persoanei cunoscute îi amintea inconştient de omonimul căruia îi dorea răul, şi pentru a evita ca asemenea fantasme devastatoare să devină conştiente, lucru care ar fi antrenat un sentiment de culpabilitate, prefera să refuleze numele ce ar fi stabilit o legătură între cele două persoane.
2. Lapsusul lingvistic la rîndul său, este expresia unui eşec parţial al unei tentative de refulare a unei dorinţe sau gînd inconştient. ~n aceste condiţii vorbitorul exprimă involuntar ceea ce ar fi dorit inconştient să spună sau să scrie. Se întîmplă ca ceea ce este dorit a rămîne ascuns să se exprime de o manieră clară şi dorect comprehensibilă într-un lapsus; deşi nu întotdeauna lucrurile se petrec de maniera aceasta şi atunci este necesar a se recurge la metoda socierii pentru a-i înţelege sensul. Iată un exemplu al cărui sens este clar: un medic se lăuda despre faptul că pacienţii săi ajung să-i relateze “dificultăţile lor cele mai intime”, dar în loc de intime a pronunţat “dificultăţile cele mai interminabile”. Comiţînd acest lapsus el nu făcea în fond decît să releve ascultătorilor ceea ce ar fi vrut să ascundă: aceea că pacienţii săi îl plictiseau şi îl acaparau mai mult decît şi-ar fi dorit.
Ar fi grşit să conchidem că lapsusul corespunde doar la ceea ce este puţin refulat, dacă aceasta nu ar fi asociată cu o puternică încărcătură de angoasă sau culpabilitate. Bărbaţii de exemplu vorbesc adesea despre mamele lor, atunci cînd intenţionează să se refere în realitatea la soţiile lor. Ori după mai multe luni de analiză un asemenea subiect poate realiza că soţia sa reprezintă în fapt mama de care a fost atît de legat în cursul fazei oedipiene, cu multă vreme înainte. ~n asemenea situaţii, lapsusul relevă clar o porţiune din SINE împotriva căruia EU-l menţine vreme îndelungată o importantă energie de contra-investiţie.
Dependenţa faţă de asociaţii este completă evident în situaţiile în care lapsusul fie el verbal sau scris, nu este evident de la prima apreciere. ~n asemenea situaţii procesele mentale inconştiente interferează cu ceea ce intenţionează subiectul să spună, de o asemenea manieră că rezultatul este o omisiune, o distorsiune de una sau două silabe sau un cuvînt avînd drep rezultat ceva aparent lipsit de sens.
Lapsusul este adesea atribuit oboselii, lipsei de atenţie, grabei stării de surescitare sau altor situaţii de genul acesta, şi pe bună dreptate ne întrebăm dacă astfel de factori nu intervin în cauzalitatea lapsusului. Freud estima că importanţa acestora este relativ minoră şi oricum accesorie în explicitarea unor astfel de fenomene. Desigur că ei ar putea favoriza sau facilita în anumite situaţii interferenţa proceselor inconştiente cu intenţionalitatea conştientă şi să determine efectiv exprimarea unui lapsus care nu ar fi avut loc dacă subiectul nu ar fi fost obosit , neatent etc…Dar el considera că rolul principal revenea inconştientului subiectului. {i pentru a-şi ilustra afirmaţia Freud utiliza următorul exemplu: dacă un om este jefuit noaptea pe o străduţă întunecoasă nu va putea pretinde că a fost devalizat de către întuneric şi singurătate, ci de către un jefuitor căruia factorii de mai sus i-au fost favorizanţi. Mai formal spus am putea spune că inconştientul este condiţia necesară pentru producerea lapsusului în toate cazurile. Cîteodată el poate constitui o condiţie suficientă, iar în altele nu, necesitînd asistenţa unor anumiţi factori nespecifici de genul celor enumeraţi. ~n fine ar mai fi de subliniat rolul pe care îl joacăprocesele primare în elaborarea sa. Astfel unul din pacienţi vorbind despre interesul pe care îl acorda culturii fizice în tinereţe, în loc de “cultură fizică” pronunţa “cultură fizibilă”. Asociaţiile făcute, atunci cînd eroarea i-a fost semnalată, au dus la ideea “de a se arăta altora şi de a vedea corpul dezbrăcat al altora”. Asemenea dorinţe au avut fără îndoială o importanţă majoră, chiar dacă ele au fost inconştiente, în interesul pe care pacientul îl avea pentru cultura fizică. Lapsusul era aici rezultatul interferenţei dintre dorinţele exhibiţioniste şi voaiuriste inconştiente ale subiectului şi dorinţa conştientă de pronunţa cuvîntul “fizic”. Rezultatul a fost un cuvînt hibrid în care doi termeni erau condensaţi în unul singur, dar în contradicţie cu toate regulile lingvistice proprii gîndirii în proces secundar. Ne amintim atunci cînd am vorbit despre modalităţile de gîndire în proces primar şi secundar: una dintre caracteristicile esenţiale ale gîndirii în proces primar o reprezintă tendinţa la condensare, tocmai un fenomen ce este bine exemplificat în cazul contracţiei despre care am amintit în exemplul de mai sus.
~n alte lapsusuri se regăsesc alte caracteristici ale gîndirii în proces primar cum ar fi: deplasarea, inversiunea şi evident o întreagă gamă de reprezentări simbolice. Fizionomia unui lapsus poate depinde de oricare din aceste elemente, sau de mai multe din ele. Evident, procesul primar nu se limitează strict la lapsusuri ci poate fi regăsit la nivelul oricărui act ratat, oricare ar fi natura sa.
3. Să luăm în studiu acum o altă categorie, pe care fiecare are tendinţa să o atribuie neatenţiei sau inadvertenţei: actele ratate. Să precizăm de la bun început că nu vom lua în discuţie decît acele accidente provocate de un subiect, care în mod evident nu avea nici o intenţie conştientă de a le face. Reluînd însă anamneza analitică a faptelor, nu este rar să se observe că în cazul unor asemenea accidente, subiectul “ştia” cu cîteva memente înainte că o asemenea problemă urma să survină. ~n mod evident o asemenea premoniţie nu poate exista decît în raport cu o intenţie inconştientă: conştiinţa parţială a acestei intenţii este de regulă refulată, adică uitată şi ea nu poate fi regăsită decît printr-o muncă de refacere analitică. Astfel de exemplu, un pacient îşi conducea automobilul în drum spre serviciu. Efectuînd un viraj pe o arteră relativ circulată a frînat din cauza pietonilor pînă la aproximativ 10 Km/oră şi a agăţat un batrîn pe care l-a trîntit jos. Iniţial a afirmat că nu l-a văzut deloc, ulterior însă a admis că nu a fost deloc surprins atunci cînd a simţit că maşina sa a lovit ceva. Altfel spus, a perceput vag intenţia inconştientă pe care a avut-o de a lovi pe acel bătrîn chiar înainte de accident. Pe fundalul acestor asocieri privitoare la incident, a devenit clar faptul că motivaţia inconştientă a cetăţeanului era în realitate de a-şi răni propriul său tată. De fapt, tatăl în cauză era decedat de mult timp, dar această dorinţă care a fost puternică în cursul fazei oedipiene şi a fost în consecinţă refulat cu vigoare persistînd la nivelul SINE-lui. Este evident că această dorinţă a făcut obiectul unei deplasări de o manieră caracteristică proceselor primare asupra unui bătrîn care se găsea în calea sa – victima aparentă a unui accident.
Un alt exemplu banal este al unui tînăr care se deplasa spre oficiul stării civile pentru a se căsători, şi care s-a oprit la culoarea verde a semaforului nedîndu-şi seama de eroare decît atunci cînd lumina a virat spre roşu. Este clar că în această situaţie au acţionat sentimentele de reticenţă puternice pe care le manifesta faţă de ideea căsătoriei, în raport cu o serie de fantasme sexuale inconştiente ce-şi aveau originea în perioada oedipiană. ~n primul exemplu actul ratat apărea ca manifestarea unor pulsiuni agresive insuficient refulate care făcea parte din SINE şi care a scăpat parţial refulării; în cel de al doilea exemplu actul ratat rezultă fie dintr-un mecanism de apărare a EU-lui împotriva unor pulsiuni ale SINE-lui, fie ca o interdicţie emanînd din SUPRAEU şi are în vedere aceleaşi pulsiuni (sau ambele) avînd în vedere că o distincţie este dificil de operat.
Activitatea inconştientă a SUPRAEU-lui este o cauză frecventă a actelor ratate de asemenea fel, şi multe dintre ele au o funcţie inconştientă de autopedepsire. Motivaţia în aceste cazuri este deci o necesitate inconştientă, nepercepută la nivelul conştiinţei, de reparaţie, de sacrificiu sau de pedeapsă în raport cu anumite dorinţe: toate sînt motivaţii ce provin din SUPRAEU.
Iată o exemplificare în acest sens: pacientul implicat în incidentul de trafic cu bătrînul, şi-a distrus într-o zi pneul maşinii încercînd brutal să o parcheze. Este deja un accident neobişnuit pentru un conducător auto avizat, iar lucrurile au devenit şi mai neobişnuită dat fiind că a survenit în faţa domiciliului său unde parca în mod curent. Aceste asociaţii au adus totuşi explicaţia dorită: incidentul a survenit în momentul în care revenea de la locuinţa tatălui său la o zi după ce acesta decedase după o suferiţă îndelungată. Pacientul se simţea inconştient vinovat de acest deces în virtutea agresivităţii inconştiente pe care i-o nutrea. Ostilitatea faţă de bătrînul pieton era în mod natural asociată celeia pe care i-o purta tatălui său, iar distrugerea maşinii era un răspuns la o exigenţă punitivă provenind de la SUPRAEU şi asociată unor fantasme inconştiente a căror relizare părea a fi decesul tatălui. ~n acest exemplu putem suspiciona că accidentul ar putea reprezenta de o manieră deplasată şi simbolică, o agresiune împotriva tatălui.
Există situaţii în care actul ratat realizează un mozaic complicat de agresiune-pedeapsă, ca în exemplul unei femei care conducea maşina soţului şi a frînat atît de brusc încît cel care rula în spate nu a putut evita coliziunea. Analiza a relevat ulterior un fascicol complicat de motivaţii inconştiente: pe de o parte femeia în cauză era furioasă pe soţul ei care o maltrata şi o agresiona verbal. Lovindu-i maşina ea nu a făcut decît să exprime inconştient o aversiune pe care nu şi-o putea manifesta în faţa soţului. ~n al doilea rînd ostilitatea resimţită faţă de soţ îi genera un sentiment de vie culpabilitate şi generînd un accident îi furniza acestuia o excelentă ocazie de a o brima : din momentul impactului a ştiut imediat ce o va aştepta.
Nu o să ilustrăm mai departe toate felurile de diferite acte ratate deoarece cauza rămîne întotdeuna aproape aceiaşi. Să notăm doar că adesea este dificil de distins între ceea ce este şiceea ce nu reprezintă un act ratat. Este desigur o mare diferenţă între un lapsus lingvistic şi o metaforă ce a fost căutată deliberat şi în deplină cunoştinţă de cauză. Dimpotrivă există sumedenie de metafore şi alte figuri retorice ce apar în cursul unei conversaţii fără să fie deliberat căutate. Ele survin spontan, spre bucuria oratorului sau spre necazul său, fără a suscita reacţii particulare, astfel de metafore fiind considerate ca făcînd parte din ” ceea ce s-a dorit a spune”. Distincţia între lasus şi metafora conştient căutată rămîne dificil de operat. La fel este şi în cazul actelor ratate, dificil de distins de evenimentele vieţii cotidiene care nu răspund unei dinamici inconştiente particulare. Fapt este dealtfel că nu există distincţie netă, şi că ceea ce face ca actul ratat sau lapsusul să fie recunoscute ca atare, este mai mult o chestiune de nuanţă nu de natură. Motivaţiile inconştiente şi pulsiunile SINE-lui, precum şi aspectele inconştiente ale EU-lui şi SUPRAEU-lui, intervin pentru a modera şi organiza evenimentele vieţii psihice aşa zis “normale” şi , tot atît de bine, pentru a modela actele ratate şI lapsusul. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte aşa zisa normalitate, EU-l este capabil să exercite un control asupra diverselor presiuni ale inconştientului şi să le echilibreze de o manieră armonioasă între ele pe de o parte, precum şi cu factorii realităţii exterioare pe de alta. Rezultă că ceea ce emerge către conştiinţă, are aparenţa unui “tot bine integrat”.
4. Calambururi, jocuri de cuvinte. Ca şi actele ratate, ele reprezintă fenomene ale vieţii cotidiene, pe care Freud le-a studiat relativ precoce în lucrările sale psihanalitice (Freud, 1905). El a reuşit să demonstreze natura proceselor inconştiente precum şi importanţa lor în elaborarea calambururilor sau jocurilor de cuvinte cît şi plăcerea pe care ele o procură, propunînd o explicaţie privitoare la originea energiei psihice descărcate prin intermediul rîsului. El a arătat că procesul primar este un element esenţial al oricărui calambur sau joc de cuvinte şi a reuşit să demonstreze acest lucru reformulîndu-le în limbajul proceselor secundare fără a le modifica conţinutul ceea ce făcea să dispară complect oricare efect spiritual. Ceea ce rămînea din propoziţia reformulată putea să fie interesant, cinic, amar, dar deloc comic. Să ne amintim că din punct de vedere a dezvoltării procesul primar este modul de gîndire propriu micii copilării şi doar progresiv pe măsura înaintării în vîrstă apare în loc o gîndire caracterizată prin procese secundare. Din acest punct de vedere am putea spune că efectul jocurilor de cuvinte implică o regresiune parţială şi temporară pînă la nivelul proceselor primare atît din partea celui care emite cît şi din partea celui care recepţionează. Este o regresiune a EU-lui care induce el însuşi această regresie. Acest proces a fost desemnat prin termenul de “regresie în serviciul EU-lui şi regresie controlată” aceasta în scopul de a stabili o distincţie între ceea ce se petrece în aceste cazuri şi diversele forme de regresie patologică ce survin de o manieră incontrolată şi în detrimentul funcţionării EU-lui. Pentru a rezuma am putea spune că autorul calabururilor şi jocurilor de cuvinte exprimă cu ajutorul unei regresii parţiale o idee conformă unor procese primare. Asemenea regresii se petrec de o manieră automată, şi fără a atrage atenţia auditoriului.
28 September, 2008
Formarea SUPRAEU-lui
Aşa cum am semnalat în cursurile trecute SUPRAEU-l corespunde la ceea ce numim în mod curent conştiinţa morală.
Funcţiile morale cuprind:
-aprobarea sau dezaprobarea actelor sau dorinţelor pe baza unor criterii de rectitudine
-autocritica
-autopedepsirea
-exigenţele reparatorii
-stima faţă de sine atunci când sunt în acord cu SUPRAEU-l
Dar, de o manieră inversă faţă de ceea ce ar presupune conştiinţa morală în sensul obişnuit al cuvântului, funcţiunile SUPRAEU-lui sunt în cea mai mare parte inconştiente.
Astfel, este adevărat, aşa cum Freud a explicat-o dealtfel, că psihanaliza demonstrează că individul normal este pe de o parte mai puţin moral decât am crede, în măsura în care exstă în fiecare dorinţe inadmisibile pentru conştiinţă; dar şi în mod invers, insul este mai moral decât am presupune câtă vreme majoritatea oamenilor poartă în ei exigenţe mai severe de care nici măcar nu sunt conştienţi.
Pentru a reveni la problema originii SUPRAEU-lui, majoritatea analiştilor sunt de acord în prezent pentru a estima că stadiile precoce se situează undeva la nivelul fazelor pregenitale.
Exigenşele morale şi interdicţiile emanând de la părinţi sau de la substitutorii lor încep să-şi exercite influenşa foarte devreme în cursul vieşii psihice a copilului, de o manieră sigură înainte încă de începerea primului an de viaţă.
Semnalăm în treacăt că exigenţele de ordin moral ale acestor stadii precoce au un caracter cât se pote de simplu în comparaţie cu ceea ce se va produce mai târziu, şi printre aceste exigenţe preoedipiene figurează şi acelea de păstrare a curăţeniei personale – ceea ce FERENCZI a denumit “morala sfincteriană”. În cursul stadiilor acestea precoce, copilul mic va considera aceste exigenţe ce-i sunt impuse ca făcând parte integrantă din realitatea exterioară. Dacă copilul va dori să-i facă o plăcere mamei sau substitutului acesteia el se va abţine să transgreseze.
Dar dacă mama este absentă sau copilul va resimţi o dorinţă de agresiune copilul va face ceea ce va dori cu singura limitare rezultând din teama că va fi pedepsit.
În cursul fazei oedipiene lucrurile se vor schimba, şi către vârsta de 5-6 ani, moralitatea va deveni o problemă internă. Nevoia de reparaţie va proveni dintr-o necesitate internă şi nu doar pentru a face plăcere unei persoane căruia îi datorează ascultare.
S-ar părea că acest proces de internalizare capătă o adevărată stabilitate în jurul vârstei de 9-10 ani, chiar dacă rămâne subiect de numeroase remanieri ulterioare în momentul adolescenţei şi chiar şi mai târziu.
În legătură cu internalizarea ce se operează la această vârstă, ea îşi trage originele din rezoluţia complexului Oedip: pe măsură ce survine procesul de abandonare sau refulare a pulsiunilor acestui complex, relaţia copilului cu obiectul acestor pulsiuni se modifică printr-o identificare cu obiectul.
Astfel în loc să-şi iubească sau să-şi deteste părinţii care riscă să-i pedepsească aceste dorinţe incestuoase, copilul devine el însuşi asemeni părinţilor săi şi-şi rejctează propriile dorinţe.
Iar nucleul fundamental al interdicţiilor SUPRAEU-l este constituit din exigenţele prin care subiectul renunţă la anumite pulsiuni ce fac parte din complexul lui Oedip.
Această exigenţă primordială va persista inconştient pe toată durata vieţii şi constituie esenţa SUPRAEU-lui.
Din punct de vedere al funcţionării EU-lui instaurarea identificărilor ce dau naştere SUPRAEU-lui este de un ajutor preţios pentru a întări lupta împotriva pulsiunilor SINE-lui.
Aceasta vrea să sublinieze faptul că interdicţiile parentale s-au instalat de o maineră permanentă în interiorul psihismului şi că pot execita la acest nivel o funcţie de supraveghere vigilentă asupra Sine-lui.
Totul se petrece în rezumat ca şi cum copilul, graţie identificărilor, îşi menţine în permanenţă părinţii în preajma sa pentru a-l ajuta să-şi controleze pulsiunile.
Vom asista în consecinţă la maniera în care identificările cu SUPRAEU-l sunt un avantaj în final pentru Eu din punct de vedere defensiv. Putem afirma chiar că ele constituie în această privinţă un element de susţinere esenţial pentru Eu.
Dimpotrivă, dacă vom considera lucrurile din punctul de vedere al autonomiei EU-lui şi a libertăţii acestuia de a-şi realiza gratificaţii instinctuale, identificările cu SUPRAEU-l constituie un handicap serios.
Din momentul în care SUPRAEU-l se constituie EU-l îşi pierde o parte din libertatea sa de acţiune şi se găseşte plasat pentru totdeauna sub dominaţia SUPRAEU-lui. Altfel spus, odată cu apariţia SUPRAEU-lui, EU-l nu-şi găseşte doar un aliat dar şi stăpân. Din momentul acesta exigenţele SUPRAEU-lui vin să adauge celor ale SINE-lui şi ale lumii exterioare, iar EU-l se vede constrâns să se supună unor noi obligaţii cărora trebuie să le facă faţă.
EU-l poate participa la puterea părinţilor prin identificarea cu ei dar acest lucru se realizează cu preţul unei anumite aserviri.
În 1923 Freud a mai subliniat două lucruri esenţiale în ceea ce priveşte formarea SUPRAEU-lui:
1. În primul rând el va remarca că interdicţiile parentale sunt vehiculate de o manieră predominantă cu ajutorul comunicaţiei verbale; rezultă din aceasta o relaţie strânsă între SUPRAEU şi memoria auditivă şi în special cu anumite cuvinte.
O percepţie intuitivă a acestei realităţi face trimitere la referirea populară legată de “vocea conştiinţei”.
În anumite stări de regresie psihopatologică sau chiar în cursul viselor funcţionarea SUPRAEU-lui este percepută sub formă de cuvinte, voci, pe care subiectul le percepe ca provenind dintr-o sursă plasată în exteriorul său.
Un alt exemplu citat de Freud este al acelui subiect terifiat de propriile fantasme agresive care avea în permanenţă senzaţia de a fi pălmuit atunci când agresivitatea sa îl făcea agitat. Manifestarea asupra Eu-lui era în acest caz percepută ca o modalitate de pedeapsă corporală aplicată de o sursă exterioară lui şi aminitind fără doar şi poate ceea ce se petrecuse înainte cu părinţii săi.
2. În al doilea rând, Freud a remarcat că imaginile parentale introiectate (incorporate) şi care vor da naştere SUPRAEU-lui sunt în fapt imagini care constituie deja SUPRAEU-l părinţilor.
Aceasta vrea să semnifice de fapt, că pe măsură ce-şi cresc şi educă copiii, părinţii au în general tendinţa să le impună norme care le-au fost inculcate lor înşile în cursul propriei lor copilării.
Această caracteristică a transmiterii SUPRAEU-lui este importantă mai ales în plan social: aşa cum a remarcat şi Freud se produce o perpetuare a unui cod moral în toată societatea şi o rzistenţă faţă de schimbările structurii unei societăţi.
Este un lucru observabil, chiar dacă cumva surprinzător oricum regulat, faptul că severitatea SUPRAEU-lui nu este în raport constant cu severitatea educaţiei impuse de către părinţi copilului. Din cele observate şi expuse anterior lucrul acesta ar părea bizar: câtă vreme SUPRAEU-l corespunde unei introiecţii a părinţilor ne-am putea aştepta ca, copiii având părinţi severi să aibă un SUPRAEU foarte exigent şi invers.
Este un lucru observabil, chiar dacă cumva surprinzător oricum regulat notabil, faptul că severitatea SupraEu-lui nu este în raport constant cu severitatea educaţiei impuse de către părinţi copilului. Din cele observate şi expuse anterior lucrul acesta ar părea bizar: câtă vreme
SupraEu-l corespunde unei introiecţii a părinţilor ne-am putea aştepta ca, copiii având părinţi severi să aibă un SupraEu foarte exigent şi invers.
Într-o oarecare măsură lucrul acesta este dealtfel adevărat, dar apare clar că o serie de alţi factori, alţii decât severitatea părinţilor joacă un rol în determinarea gradului de exigenţă al SupraEu-lui; iar elementul principal pare a fi intensitatea şi virulenţa cu care pulsiunile oedipiene sunt trăite.
Pentru a formula lucrurile de o manieră mai simplă (chiar dacă mai puţin precisă) vom sublinia faptul că gradul de ostilitate al copilului faţă de părinţi va determina gradul de severitate al SupraEu-lui, mai mult decât ostilitatea reală a părinţilor faţă de agresivitatea copilului.
Aceasta semnifică că, cu cât va existat mai multă energie ataşată pulsiunilor oedipiene cu atât va existat mai multă energie la dispoziţia
SupraEu-lui. Iar această energie va putea fi utilizată de SupraEu împotriva Eu-lui atunci când se va ivi necesitatea. Aceasta are ca rezultat în viaţa cotidiană, faptul că indivizii având o tendinţă de culpabilizare crescută să fie tocmai aceia la care fantasmele oedipiene au un rol distructiv. Mai trebuie avut în vedere un aspect important al formării SupraEu-lui şi anume acela al modificărilor care survin în decursul celei de-a doua copilării, în adolescenţă şi chiar mai târziu. Fiecare din aceste modificări corespunde unei identificări cu un “obiect din mediul înconjurător” sau mai precis vorbind, cu un aspect moral al obiectului în chestiune.
La început obiectele acestea sunt constituite în exclusivitate din persoane asimilabile mai mult sau mai puţin părinţilor: educatori, profesori sau diverse persoane care pot coabita cu familia. Mai târziu copilul va putea introiecta şi persoane cu care nu există nici o legătură directă, chiar persoane imaginare sau figuri istorice la o adică.
Asemenea identificări sunt în mod special apanajul adolescenţei sau perioadei pubertare şi contribuie la conformarea SupraEu-lui individual la tiparul normelor şi idealurilor grupului social. Iar atunci când reflectăm la diversitatea codurilor morale a diferitelor grupuri sociale vom observa o parte importantă revine acestor identificări tardive în eleborarea SupraEu-lui adult.
O serie de modificări ale SupraEu-lui pot chiar să opereze şi în cazul adultului – ca în cazul unor anumite conversaţii religioase. Nu este mai puţin adevărat că nucleul de bază al SupraEu-lui, constituit în cursul perioadei Oedipiene, rămâne cel mai solid şi cel mai efectiv şi în consecinţă interdicţiile vizând incestul şi pulsiunile spre omucid împotriva părinţilor rămân părţile bagajului moral cel mai profund internalizate şi cele mai puţin susceptibile să prezinte variaţii. Lucrul acesta nu mai este valabil bunăoară pentru alte tipuri de interdicţii cu condiţia ca circumstanţele să se preteze la acest lucru.
Să luăm în discuţie în continuare anumite aspecte ale rolului jucat de SupraEu în funcţionarea aparatului psihic atunci când acesta este constituit. De o manieră generală am putea spune că SupraEu-l se comportă ca un iniţiator al mecanismelor de apărare ale Eu-lui împotriva pulsiunilor Sine-lui.
De aceeaşi manieră în care copilul îşi controlează pulsiunile oedipiene, în funcţie de angoasa de castrare pe care i-o inspiră părinţii săi, adultul îşi va reprima pulsiunile în virtutea temerii pe care i-o inspiră imaginile parentale internalizate – altfel spus SupraEu-l.
Este vorba în esenţă de a evita să displacă SupraEu-lui şi pentru a evita această eventualitate Eu-l reacţionează generând anxietate aşa cum am văzut anterior.
Reluând toată această listă a situaţiilor periculoase pe care Eu-l se străduie să le evite, vom remarca modul în care se succed mai întâi teama de a pierde obiectul, apoi teama de a pierde dragostea pe care i-o poartă obiectul, apoi în continuare teama de castrare şi pentru a termina teama de a displace SupraEu-lui.
{i aşa cum ne amintim, aceste situaţii periculoase nu vor dispărea pur şi simplu pe măsură ce alte situaţii apar – se întâmplă mai curând ca fiecare la rândul ei să joace un rol preponderent în calitatea sa de sursă de angoasă şi în calitatea de stimulent al mijloacelor de apărare a Eu-lui. Reprobarea SupraEu-lui comportă consecinţe din care unele sunt conştiente iar altele inconştiente şi ne sunt relevate doar prin investigaţie psihanalitică.
Astfel de exemplu, cunoaştem cu toţii aceea senzaţie de tensiune penibilă pe care o denumim culpă sau remuşcare şi pe care o asociem fără dificultate SupraEU-lui.
Dar mai există şi alte fenomene psihice pe care le cunoaştem bine şi a căror relaţie cu SupraEU-l este mai puţin evidentă: de exemplu, cum sublinia Freud (1933) responsabilul cel mai adesea pentru sentimentele penibile şi aparent injustificate care ne pot încerca la anumite momente date, este SupraEu-l “dezaprobator”.
De fapt, din punct de vedere practic aceste sentimente de inferioritate sunt echivalenţe ale sentimentelor de culpabilitate.
În mod evident, aceasta este un element de mare importanţă clinică, pentru că explică modalitatea în care un pacient care încearcă sentimente de inferioritate este probabil, inconştient, pe cale să se autoacuze de o serie de fapte reprobabile şi acestea independent de orice raţionalizare conştientă a acestei inferiorităţi.
De o manieră asemănătoare în care SupraEu-l dezaprobator poate antrena sentimente de culpabilitate şi inferioritate tot aşa sentimente inverse de satisfacţie de sine sau elevaţie pot să rezulte dintr-un comportament al Eu-lui care întâlneşte aprobarea SUPRAEU-lui.
Iar acest lucru corespunde efectiv la ceea ce resimte un copil atunci când se vede confruntat cu dezaprobarea sau nemulţumirea exprimată din partea părinţilor.
În alţi termeni, putem înţelege cu uşurinţă că sentimentele trăite de nemulţumire sau culpabilitate, sunt strâns asociate SUPRAEU-lui, din momentul în care devine clar că SUPRAEU-l corespunde imaginilor interiorizate ale părinţilor şi că relaţia între EU şi SUPRAEU pe parcursul existenţei este de aceeaşi natură cu relaţia dintre copilul mic şi părinţii săi.
Se poate înţelege că un SUPRAEU deosebit de sever poate deveni un veritabil pericol pentru EU. Ca atare nu vom fi surprinşi să constatăm că în anumite circumstanţe EU-l pune în acţiune o serie de mecanisme de apărare dirijate împotriva SUPRAEU-lui de o manieră similară cu cele pe care le mobilizează împotriva SINE-lui.
Exemplu demonstrativ oferit de Freud este acela al unui pacient care în tinereţe prezentase tendinţe voyeuriste foarte accentuate şi care la vîrsta adultă devenise un membru frecvent al unei ligi antiviciu.
Ori în cadrul funcţiunilor care-i reveneau în cadrul asociaţiei, cetăţeanul devenise foarte zelos în combaterea distribuitorilor de fotografii pornografice. {i cîtă vreme activităţile sale implicau în mod necesar să aibă sub ochi imagini din această categorie este clar că ele îi ofereau ample gratificaţii dorinţelor sale voyeuriste refulate.
Iată că insul îşi rezolvă totuşi conflictul dintre EU şi SINE; dar din punct de vedere a ceea ce se petrece între EU şi SUPRAEU se poate remarca două lucruri :
- mai întîi culpa pe care o resimţise ca tînăr adolescent prin
contemplaţiile sale nu mai exista în cadrul obligaţiilor sale de cenzor. EU-l său reuşise să elimine culpabilitatea proiectînd-o în exterior – alte persoane se făceau vinovate astfel de voyeurism.
- în al doilea rînd se remarcă că EU-l său elaborase o formă
reacţională faţă de sentimentul său de vinovăţie şi în mod conştient insul se simţea chiar virtuos în raport cu zelul său depus pentru reprimarea pornografiei.
~ntr-o monografie din 1921 Freud sublinia importanţa legăturilor ce există între SUPRAEU şi psihologia de grup.
Există grupuri în care coeziunea este menţinută în virtutea faptului că fiecare din membrii grupului a interiorizat un acelaşi personaj cu care s-a identificat şi care este liderul. Consecinţa acestei identificări este aceea că imaginea acestui lider se integrează SUPRAEU-lui fiecăruia din membrii grupului – astfel spus aceşti membri vor avea în comun anumite elemente ale SUPRAEU-lui, şi pornind de aici voinţa sau dominantele liderului vor lua aspectul unei legi morale pentru cei care-l urmează.
Mecanismul funcţionează pentru a exemplifica viaţa religioasă sau politică a diferitelor comunităţi.
Este un lucru observabil, chiar dacă cumva surprinzător oricum regulat notabil, faptul că severitatea SupraEu-lui nu este în raport constant cu severitatea educaţiei impuse de către părinţi copilului. Din cele observate şi expuse anterior lucrul acesta ar părea bizar: câtă vreme
SupraEu-l corespunde unei introiecţii a părinţilor ne-am putea aştepta ca, copiii având părinţi severi să aibă un SupraEu foarte exigent şi invers.
Într-o oarecare măsură lucrul acesta este dealtfel adevărat, dar apare clar că o serie de alţi factori, alţii decât severitatea părinţilor joacă un rol în determinarea gradului de exigenţă al SupraEu-lui; iar elementul principal pare a fi intensitatea şi virulenţa cu care pulsiunile oedipiene sunt trăite.
Pentru a formula lucrurile de o manieră mai simplă (chiar dacă mai puţin precisă) vom sublinia faptul că gradul de ostilitate al copilului faţă de părinţi va determina gradul de severitate al SupraEu-lui, mai mult decât ostilitatea reală a părinţilor faţă de agresivitatea copilului.
Aceasta semnifică că, cu cât va existat mai multă energie ataşată pulsiunilor oedipiene cu atât va existat mai multă energie la dispoziţia
SupraEu-lui. Iar această energie va putea fi utilizată de SupraEu împotriva Eu-lui atunci când se va ivi necesitatea. Aceasta are ca rezultat în viaţa cotidiană, faptul că indivizii având o tendinţă de culpabilizare crescută să fie tocmai aceia la care fantasmele oedipiene au un rol distructiv. Mai trebuie avut în vedere un aspect important al formării SupraEu-lui şi anume acela al modificărilor care survin în decursul celei de-a doua copilării, în adolescenţă şi chiar mai târziu. Fiecare din aceste modificări corespunde unei identificări cu un “obiect din mediul înconjurător” sau mai precis vorbind, cu un aspect moral al obiectului în chestiune.
La început obiectele acestea sunt constituite în exclusivitate din persoane asimilabile mai mult sau mai puţin părinţilor: educatori, profesori sau diverse persoane care pot coabita cu familia. Mai târziu copilul va putea introiecta şi persoane cu care nu există nici o legătură directă, chiar persoane imaginare sau figuri istorice la o adică.
Asemenea identificări sunt în mod special apanajul adolescenţei sau perioadei pubertare şi contribuie la conformarea SupraEu-lui individual la tiparul normelor şi idealurilor grupului social. Iar atunci când reflectăm la diversitatea codurilor morale a diferitelor grupuri sociale vom observa o parte importantă revine acestor identificări tardive în eleborarea SupraEu-lui adult.
O serie de modificări ale SupraEu-lui pot chiar să opereze şi în cazul adultului – ca în cazul unor anumite conversaţii religioase. Nu este mai puţin adevărat că nucleul de bază al SupraEu-lui, constituit în cursul perioadei Oedipiene, rămâne cel mai solid şi cel mai efectiv şi în consecinţă interdicţiile vizând incestul şi pulsiunile spre omucid împotriva părinţilor rămân părţile bagajului moral cel mai profund internalizate şi cele mai puţin susceptibile să prezinte variaţii. Lucrul acesta nu mai este valabil bunăoară pentru alte tipuri de interdicţii cu condiţia ca circumstanţele să se preteze la acest lucru.
Să luăm în discuţie în continuare anumite aspecte ale rolului jucat de SupraEu în funcţionarea aparatului psihic atunci când acesta este constituit. De o manieră generală am putea spune că SupraEu-l se comportă ca un iniţiator al mecanismelor de apărare ale Eu-lui împotriva pulsiunilor Sine-lui.
De aceeaşi manieră în care copilul îşi controlează pulsiunile oedipiene, în funcţie de angoasa de castrare pe care i-o inspiră părinţii săi, adultul îşi va reprima pulsiunile în virtutea temerii pe care i-o inspiră imaginile parentale internalizate – altfel spus SupraEu-l.
Este vorba în esenţă de a evita să displacă SupraEu-lui şi pentru a evita această eventualitate Eu-l reacţionează generând anxietate aşa cum am văzut anterior.
Reluând toată această listă a situaţiilor periculoase pe care Eu-l se străduie să le evite, vom remarca modul în care se succed mai întâi teama de a pierde obiectul, apoi teama de a pierde dragostea pe care i-o poartă obiectul, apoi în continuare teama de castrare şi pentru a termina teama de a displace SupraEu-lui.
{i aşa cum ne amintim, aceste situaţii periculoase nu vor dispărea pur şi simplu pe măsură ce alte situaţii apar – se întâmplă mai curând ca fiecare la rândul ei să joace un rol preponderent în calitatea sa de sursă de angoasă şi în calitatea de stimulent al mijloacelor de apărare a Eu-lui. Reprobarea SupraEu-lui comportă consecinţe din care unele sunt conştiente iar altele inconştiente şi ne sunt relevate doar prin investigaţie psihanalitică.
Astfel de exemplu, cunoaştem cu toţii aceea senzaţie de tensiune penibilă pe care o denumim culpă sau remuşcare şi pe care o asociem fără dificultate SupraEU-lui.
Dar mai există şi alte fenomene psihice pe care le cunoaştem bine şi a căror relaţie cu SupraEU-l este mai puţin evidentă: de exemplu, cum sublinia Freud (1933) responsabilul cel mai adesea pentru sentimentele penibile şi aparent injustificate care ne pot încerca la anumite momente date, este SupraEu-l “dezaprobator”.
De fapt, din punct de vedere practic aceste sentimente de inferioritate sunt echivalenţe ale sentimentelor de culpabilitate.
În mod evident, aceasta este un element de mare importanţă clinică, pentru că explică modalitatea în care un pacient care încearcă sentimente de inferioritate este probabil, inconştient, pe cale să se autoacuze de o serie de fapte reprobabile şi acestea independent de orice raţionalizare conştientă a acestei inferiorităţi.
De o manieră asemănătoare în care SupraEu-l dezaprobator poate antrena sentimente de culpabilitate şi inferioritate tot aşa sentimente inverse de satisfacţie de sine sau elevaţie pot să rezulte dintr-un comportament al Eu-lui care întâlneşte aprobarea SUPRAEU-lui.
Iar acest lucru corespunde efectiv la ceea ce resimte un copil atunci când se vede confruntat cu dezaprobarea sau nemulţumirea exprimată din partea părinţilor.
În alţi termeni, putem înţelege cu uşurinţă că sentimentele trăite de nemulţumire sau culpabilitate, sunt strâns asociate SUPRAEU-lui, din momentul în care devine clar că SUPRAEU-l corespunde imaginilor interiorizate ale părinţilor şi că relaţia între EU şi SUPRAEU pe parcursul existenţei este de aceeaşi natură cu relaţia dintre copilul mic şi părinţii săi.
Se poate înţelege că un SUPRAEU deosebit de sever poate deveni un veritabil pericol pentru EU. Ca atare nu vom fi surprinşi să constatăm că în anumite circumstanţe EU-l pune în acţiune o serie de mecanisme de apărare dirijate împotriva SUPRAEU-lui de o manieră similară cu cele pe care le mobilizează împotriva SINE-lui.
Exemplu demonstrativ oferit de Freud este acela al unui pacient care în tinereţe prezentase tendinţe voyeuriste foarte accentuate şi care la vîrsta adultă devenise un membru frecvent al unei ligi antiviciu.
Ori în cadrul funcţiunilor care-i reveneau în cadrul asociaţiei, cetăţeanul devenise foarte zelos în combaterea distribuitorilor de fotografii pornografice. {i cîtă vreme activităţile sale implicau în mod necesar să aibă sub ochi imagini din această categorie este clar că ele îi ofereau ample gratificaţii dorinţelor sale voyeuriste refulate.
Iată că insul îşi rezolvă totuşi conflictul dintre EU şi SINE; dar din punct de vedere a ceea ce se petrece între EU şi SUPRAEU se poate remarca două lucruri :
- mai întîi culpa pe care o resimţise ca tînăr adolescent prin
contemplaţiile sale nu mai exista în cadrul obligaţiilor sale de cenzor. EU-l său reuşise să elimine culpabilitatea proiectînd-o în exterior – alte persoane se făceau vinovate astfel de voyeurism.
- în al doilea rînd se remarcă că EU-l său elaborase o formă
reacţională faţă de sentimentul său de vinovăţie şi în mod conştient insul se simţea chiar virtuos în raport cu zelul său depus pentru reprimarea pornografiei.
~ntr-o monografie din 1921 Freud sublinia importanţa legăturilor ce există între SUPRAEU şi psihologia de grup.
Există grupuri în care coeziunea este menţinută în virtutea faptului că fiecare din membrii grupului a interiorizat un acelaşi personaj cu care s-a identificat şi care este liderul. Consecinţa acestei identificări este aceea că imaginea acestui lider se integrează SUPRAEU-lui fiecăruia din membrii grupului – astfel spus aceşti membri vor avea în comun anumite elemente ale SUPRAEU-lui, şi pornind de aici voinţa sau dominantele liderului vor lua aspectul unei legi morale pentru cei care-l urmează.
Mecanismul funcţionează pentru a exemplifica viaţa religioasă sau politică a diferitelor comunităţi.
10 September, 2008
Modul de organizare al personalităţii este oarecum particular în psihanaliză. Însăşi noţiunea de “personalitate” este desemnată de Freud sub denumirea de “aparat psihic” = un sistem funcţional cu o organizare specifică, sub forma unui model ierarhic stratificat format dintr-o serie de trei instanţe specializate din punct de vedere funcţional şi dispuse succesiv de jos în sus:
2.1.Inconştientul (Umberwusst)
Reprezintă primul sistem definit de către Freud ca fiind rezervorul de conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat accesul la sistemele superioare de preconştient şi conştient prin acţiunea de refulare.
Caracteristicile sale esenţiale sunt:
a) Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor;
b) Aceste conţinuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar în special condensarea şi deplasarea.
Condensarea: este una din principalele modalităţi de funcţionare a proceselor inconştiente prin care mai multe lanţuri asociative capătă o singură reprezentare situată la intersecţia acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentări se pot detaşa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări iniţial mai puţin intense, dar legate de aceasta printr-un lanţ asociativ.
c) Conţinuturile inconştiente au o mare energie pulsională şi caută mereu să penetreze spre instanţele superioare. De regulă acced numai după ce au fost modificate sub formă de compromis de către cenzură.
d) Dorinţele din copilărie sunt cele care cunosc cea mai mare fixaţie în inconştient.
Din punct de vedere topic, în special Jung (discipol şi apoi critic al lui Freud), subliniaza faptul ca inconştientul este structurat pe trei niveluri:
I. Inconştientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare (instincte, trebuinţe, ş.a.m.d.).
II. Inconştientul personal care reuneşte toată istoria personală a individului: experienţe personale, conflicte, traume, frustrări, etc.
III. Inconştientul colectiv – rezervorul amintirilor emoţionale ale întregii umanităţi reprezentate de arhetipuri.
2.2. Subconştientul sau preconştientul (Unterbewusste) iniţial a fost folosit de Freud ca sinonim al inconştientului.
Termenul de “subconştient” a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguităţii sale: este înţelegerea în sens topic ca fiind ceva ce se află dedesubtul conştiinţei sau în sens calitativ o altă conştiinţă să-i spunem aşa subterană.
Termenul de preconştient pare mai adecvat, dacă ne referim la cea de a doua instanţă a personalităţii aflată la limita de tranziţie dintre conştient şi inconştient. La acest nivel operează cenzurarea individului care filtrează pulsiunile inconştientului, precum si reprezentările simbolice, conflictele, ş.a.m.d.
2.3. Conştientul (Bewusstein) este instanţa superioară aflată în vârful aparatului psihic. Aici acţionează atât informaţiile venite din mediul extern, factorii sociali şi culturali, precum şi de la nivelul structurilor (instanţelor) inferioare: inconştient şi preconştient.
2.3.1. Din punct de vedere funcţional această instanţă a personalităţii se opune atât inconştientului, cât şi (în mai mică măsură) preconştientului.
2.3.2. Din punct de vedere structural conştientul este structurat pe două niveluri Eu şi SupraEu.
2.3.3. Din punct de vedere energetic, se caracterizează printr-o mare energie vitală.
A. Eu-l (Ich) este instanţa personalităţii situată între Sine şi SupraEu.
1. Din punct de vedere topic Eu-l se află în relaţie de dependenţă atât faţă de Sine cât şi faţă de SupraEu.
Deşi se afirmă ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalităţii persoanei, autonomia sa este relativă.
2. Din punct de vedere dinamic Eu-l reprezintă în special
conflictul nevrotic, polul defensiv al personalităţii, prin mecanismele sale de apărare.
3. Din punct de vedere economic este un factor de legare ale
proceselor psihice.
B. SupraEu-l (Uber-ich) – instanţă descrisă de Freud ca fiind un judecător sau cenzor în raport cu Eu-l şi având ca funcţie conştiinţa morală autoobservarea, formarea idealurilor. Clasic este definit ca fiind moştenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea exigenţelor şi interdicţiilor parentale deşi unii psihanalişti consideră că formarea SupraEu-lui are loc mai devreme în stadiile pre oedipiene
3. Mecanismele personalităţii in psihanaliză
Aşa cum există o anumită organizare structurală a personalităţii, specifică psihanalizei, tot aşa există o serie de mecanisme ce stau la baza funcşionării personalităţii. Instanţele de bază ale personalităţii au o dinamică ce se caracterizează printr-o serie de mecanisme funcţionale:
- refulare
- sublimare
- deplasare
- simbolizare
- cenzurare
- catharzis.
Mecanismele personalităţii în psihanaliză au un numitor comun: toate se referă la regimul pe care îl îmbracă dinamica pulsiunilor, mai exact spusmodalitatea prin care aceste pulsiuni părăsesc sfera inconştientului pentru a accede în cea a conştientului a Eu-lui, sau dimpotrivă, se reîntorc în sfera inconştientului ca pulsiuni refulate.
1. Refularea este operaţia prin care subiectul încearcă să respingă sau să menţină în inconştient reprezentări (gânduri, imagini, amintiri) legate de o pulsiune.
Refularea se produce în cazurile în care satisfacerea unei pulsiuni -susceptibilă prin ea însăşi să producă plăcere – riscă să provoace neplăcere în raport cu alte exigenţe. Refularea aparţine atât registrului psihologiei cât şi psihopatologiei.
Teoria refulării este piatra unghiulară pe care se sprijină întregul edificiu al psihanalizei. Termenul apare încă de la Herbart dar a fost remarcat şi descris de Freud ca un fapt clinic încă de la primele cazuri de tratare a isteriilor la care Freud constată că pacienţii par să nu aibă acces la numite amintiri care-i păstrează însă întreaga forţă când sunt regăsite.
“Este vorba despre lucruri pe care bolnavul voia să le uite şi pe care în mod intenţionat le menţinea, respingea, refula în afara gândirii sale inconştiente”
a) Din punct de vedere topic refularea este considerată ca o operaţie defensivă a Eu-lui.
b) Din punct de vedere economic refularea presupune un joc complex al dezinvestirilor, reinvestirilor şi contrainvestirilor ce vizează pulsiunile.
c) Din punct de vedere dinamic problema esenţială o constituie motivele refulării – de ce o pulsiune a cărei satisfacere produce prin definiţie plăcere ajunge să genereze neplăcere astfel încât declanşează operaţia refulării ?
Diferenţierea topică a aparatului psihic permite afirmarea că ceea ce este plăcere pentru un sistem este neplăcere pentru un altul în speţă Eu-l, dar aceasta presupune explicaţii în legătură cu ce anume face ca anumite exigenţe pulsionale să fie contrare Eu-lui. Freud însuşi refuza o soluţie teoretică a problemei: se poate considera pulsiunea însăşi ca fiind periculoasă pentru Eu, ca agresiune internă, se poate raporat în ultimă instanţă orice pericol la relaţia individului cu lumea exterioară – pulsiunea fiind periculoasă ca urmare a prejudiciilor reale pe care le poate aduce satisfacerea sa.
2. Cenzura – funcţia care tinde să interzică dorinţelor inconştiente şi formaţiunilor care derivă din aceasta, accesul la sistemul preconştient-conştient. După Freud cenzura este o funcţie permanentă ce constituie un baraj selectiv între sistemul inconştient pe de o parte şi preconştient-conştient pe de altă parte aflându-se aşadar la originea refulării.
Efectele ei devin mai clare când slăbeşte, într-o anumită măsură, ca în timpul visului: în timpul somnului conţinuturile inconştientului nu-şi pot croi drum până la motilitate, însă ele se pot opune dorinţei de a dormi, ceea ce determină funcţionarea atenuată a cenzurii.
Tot Freud mai remarcă că cenzura acţionează nu numai între sistemul inconştient şi cel conştient, ci şi între preconştient şi conştient.
3. Sublimarea este procesul postulat de Freud pentru a explica activităţile umane în aparenţă fără legătură cu sexualitatea, dar care se alimentează din forţa pulsiunii sexuale.
Sublimarea se face prin schimbarea formei pulsiunii şi deplasarea sensului ei spre o formă nouă ce o înlocuieşte şi care este reprezentată de simbol . Freud a descris ca activităţi de sublimare, mai ales activitatea artistică şi investigarea intelectuală.
Se consideră că pulsiunea este sublimată atunci când ea este deviată spre un scop nou, nesexual şi vizează direct obiectele socialmente valoroase. Din punct de vedere al mecanismului Freud a avansat două ipoteze: una bazată pe sprijinirea pulsiunilor sexuale pe pulsiuni de autoconservare. Aşa cum funcţiile nonsexuale pot fi contaminate de către sexualitate (tulburările de alimentaţie, tulburările psihogene ale vederii, etc), tot aşa …”aceleaşi căi prin care tulburările sexuale se repercutează asupra altor funcţii somatice trebuie să servească la subiectul normal, unui alt proces important. Pe aceste căi se realizează atragerea forţelor pulsiunilor sexuale spre scopuri nonsexuale, adică sublimarea sexualităţii.”
Cea de a doua ipoteză a fost elaborată de Freud odată cu introducerea noţiunii de narcisism: transformarea unei activităţi sexuale într-o activitate sublimată (ambele fiind dirijate spre obiecte exterioare, independente), necesită un timp intermediar – retragerea libidoului în EU, ceeea ce face posibilă desexualizarea. Este avansată ideea că sublimarea depinde mult de dimensiunea narcisiacă a EU-lui, aşa încît să regăsim la nivelul obiectului vizat de activităţile sublimate aceiaşi caracteristică de totalitate neştirbită.
Ipoteza sublimării a fost formulată relativ la pulsiunile sexuale, totuşi Freud a vorbit şi de posibilitatea sublimării pulsiunilor agresive. Problema a fost reluată de continuatorii săi.
4. Simbolizarea este modul de reprezentare indirectă şi figurată a unei idei conflict, devenite inconştiente; în acest sens în psihanaliză orice formaţiune substitutivă poate fi considerată simbolică. Într-un sens larg putem spune, de pildă, că visul sau simptomul sunt expresia simbolică a dorinţei sau a conflictului defensiv (ele le explică indirect, figurat şi mai mult sau mai puţin explicit) – visul copilului este considerat mai puţin simbolic decât visul adultului deoarece dorinţele se exprimă într-o formă puţin sau de loc deghizată.
Într-un sens mai restrâns termenul desemnează relaţia ce uneşte conţinutul manifest al unui comportament, al unui gând, al unui cuvânt, cu sensul lor latent, de exemplu în cazul unui act simptomatic în mod evident ireductibil la toate motivaţiile conştiente pe care i le poate da subiectul.
Mulţi psihanalişti consideră că nu se poate vorbi de simbolizare decât în cazurile în care aspectul simbolizat este inconştient. În acest sens, nu toate comparaţiile sunt simboluri ci doar acelea în care primul termen este refulat în inconştient.
5. Deplasarea – este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unie reprezentări se poate detaşa de aceasta pentru a trece la alte reprezentări originar uneori puţin intense dar legate de prima reprezentare printr-un lanţ asociativ. Este un fenomen repetabil în special în analiza visului, formarea simptomelor nevrotice şi în general în orice formaţiune a inconştientului.
La nivelul visului, compararea dintre conţinutul manifest şi gândurile latente ale visului evidenţiază o diferenţă de accent: elementele cele mai importante ale conţinutului latent sunt reprezentate prin detalii minime care sunt fie fapte recente (adesea indiferente) fie fapte vechi asupra cărora s-a operat o deplasare din copilărie.
Într-o fobie, de exemplu, deplasarea asupra obiectului fobic permite obiectivarea, localizarea, circumscrierea angoasei.
6. Catharsisul este mecanissmul personalităţii constînd în descărcarea pulsională a energiilor din sfera inconştientului, fie în mod direct, fie pe calea sublimării.
Din aspectele prezentate succint, rezultă ideea că omul ca fiinţă conştientă se află dispus între două spaţii: pe de o parte inconştientul pulsional, pe de altă parte Supra EU-l moral. Ambele exercită în egală măsură o permanentă tentaţie asupra EU-lui conştient şi actual care este sfera conştiinţei prezente, dar concomitent şi opţionale.
EU-l este cel care trebuie să aleagă între presiunile inconştientului şi aspiraţiile Supra Eu-lui.
4. Ipotezele fundamentale ale psihanalizei
Dintre ipotezele numeroase ale teoriei analitice două sunt principale şi confirmate din abundenţă: principiul cauzalităţii psihice şi principiul permanenţei proceselor mentale inconştiente.
1. Principiul cauzalităţii psihice care semnifică faptul că la nivelul aparatului psihic, la fel ca şi în natura fizică, ce ne înconjoară, nimic nu survine la întâmplare sau oricum.
Aşa cum fiecare fenomen natural este determinat şi are o anumită explicaţie chiar dacă aceasta nu ne este imediat accesibilă, tot astfel fiecare element al vieţii psihice este determinat de către acela (acelea) care l-au precedat, chiar şi atunci când aparenţele par să contrazică aceasta. În acest sens se poate afirma că discontinuitatea nu există în funcţionarea mentală.
Ca o concluzie la o astfel de aserţiune se impune căutarea cauzalităţii oricărui fenomen psihic, chiar dacă răspunsul este unul rapid şi evident sau dimpotrivă lent şi ascuns.
Astfel, este comună în viaţa de zi cu zi uitarea unor anumite lucruri sau evenimente. Ele sunt considerate în mod curent “accidente” pur şi simplu lipsite de importanţă. Se întâmplă şi gata ! Dar psihanaliştii în frunte cu Freud, demonstrează faptul că, în condiţiile unei analize aprofundate, asemenea accidente nu sunt atât de “fortuite” precum par a fi sau bunul simţ popular le admite.
Dimpotrivă, se poate demonstra că fiecare din aceste “accidente” corespunde unei dorinţe sau pretenţii ale persoanei în cauză. Sau un alt exemplu bun îl constituie faptul demonstrat de către Freud, al fenomenului visului, care răspunde aceluiaşi principiul.
Într-adevăr fiecare vis mai corect, fiecare element din vis derivă din alte elemente psihice şi are o relaţie semnificativă şi coerentă cu restul vieţii psihice a celui în cauză.
Studiind fenomenele mentale inconştiente Freud a descoperit rapid că ele pot fi regrupate în două categorii:
1. Gânduri, amintiri, etc, care sunt cu uşurinţă accesibile conştientului printr-un simplu effort de atenţie şi pe care el le-a denumit “pre conştiente”. Toate gândurile ce sunt conştientizate la un momet dat sunt preconştiente cu câteva momente aterio şi după acest moment.
2. Cealaltă grupă, mai interesantă cuprinde fenomenele psihice care nu pot fi conştientizate decât cu preţul unui efort considerabil. Altfel spus, este vorba de elemente care sunt barate din conştiinţă de către o forţă considerabilă care trebuieşte să fie depăşită pentru ca ele să devină conştiente – este cazul amneziei isterice.
Freud a rezervat termenul de “inconştient” în sensul cel mai strict tocmai acestei categorii de evenimente psihice care exercită o influenţă considerabilă asupra funcţionării mentale în general.
Un exemplu clar în acest sens poate fi acela al sugestiei post-hipnotice:
…unui subiect în transă hipnotică i se sugerează de exemplu să execute o anumită acţiune odată ieşit din transa hipnotică. (De ex.: “când pendula va bate de două ori vei merge şi vei deschide fereastra”). I se sugerează de asemeni că o dată trezit nu-şi va aminti nimic din ceea ce i s-a sugerat în cursul transei.
Odată trezit pendula sună şi omul se duce să deschidă fereastra. Întrebat va răspunde fie că nu ştiede ce a facut-o, fie va încerca o raţionalizare de genul:…”era prea cald” etc.
Ceea ce este important de observat în această experenţă este că ea dovedeşte că subiectul nu era conştient de originea şi motivaţiile acţiunii sale şi nu este în măsură să descopere natura exacta a acestora printr-un simplu efort de concentrare sau de introspectie.
Se demonstrează astfel că un proces mental inconştient ( în cazul dat ascultarea de un ordin dat) poate avea efectiv un efect dinamizant asupra gândirii şi comportamentului.
Sau alt exemplu concludent: cazul unor anumite visuri. De exemplu jurnalele exploratorilor polari au consemnat nu o dată visuri frecvente despre banchete şi festinuri. Evident că aceşti oameni deprivaţi alimentar, erau conştienţi pe toată durata perioadei de veghe de o senzaţie de foame, dar în cursul somnului în timp ce visau mese fastuoase ei nu erau conştienţi de senzaţia de foame ci de una de saţietate.
Aceasta permite să afirmăm că în momentul cât visul este trăit, se petrece ceva la nivelul inconştientului, ceva care determină ca imaginile din vis să fie trăite conştient.
Există numeroase exemple onirice care demonstrează de o manieră asemănătoare că pe durata somnului activitatea inconştientă poate determina rezultate trăite la nivelul conştientului.
Există în fine o întreagă altă categorie de fenomene revelatoare ale activităţii inconştientului: lapsusurile fie ele verbale sau scrise, mnezice, ş.a.m.d. Ca şi visurile, unele din acestea sunt suficient de clare şi evidente pentru ca fiecare să poată ghici cu precizie semnificaţia lor reală.
Este uşor de admis faptul că uităm cu uşurinţă să facem anumite lucruri care apar dezagreabile sau fastidioase.
Ca şi în cazul viselor ele sunt fără excepţie determinate de motivaţii inconştiente şi în consecinţă au o semnificaţie susceptibilă de a fi evidenţiată la un momet dat.
Întreaga psihanaliză se bazează pe estimarea că la nivelul inconştientului trebuiesc căutate explicaţiile cele mai importante ale comportamentului individual.
