The new Megapega world
Duminica, 5 Sep 2010
11 January, 2009
Niciun adolescent si nu numai, n-ar trebui sa rateze emisiunea “Oameni care ajuta oameni” de pe postul Zone Reality, de luni pana vineri la ora 01 (cam tarziu, dar merita).
Timp de o ora si jumatate sunt prezentate cazuri de drogati, alcoolici etc si incercarea familiei si prietenilor de a-i interna intr-o clinica de dezintoxicare. Unii reusesc, altii nu.
29 December, 2008
Gérard Delaloye, jurnalist la cotidianul “Le Temps”, scrie un foarte bun articol despre viata politica din Romania.Redau mai jos ce mi s-a parut mai interesant.
- “Astfel, remarca jurnalistul elvetian, Ministerul Turismului este incredintat sotiei (din PDL) a proprietarului unui mare lant hotelier.”
- “de Weck, ambasadorul elvetian la Bucuresti in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care remarcase certurile dintre liderii politici romani si mizele electorale pe care le aveau acestia in vedere in momente cruciale pentru tara, cand ar fi trebuit sa ia masuri de urgenta pentru a se pune la adapost de influenta sovietica ulterioara, care era previzibila.
De altfel, scria ambasadorul, chiar daca cei patru principali lideri politici ar fi fost capabili sa se inteleaga si ar fi fost decisi sa o faca, ei ar fi fost impiedicati de prietenii si partizanii lor. “Aceasta tara nu a cunoscut decat o politica a clientelismului“.
Cine vrea sa faca o cariera in slujba statului nu se gandeste sa il serveasca, ci sa imbratiseze o profesiune profitabila. Nu este atasat de o idee, ci de un om pe care il crede in stare sa-i asigure averea. Cand seful lui vine la putere, nu-i cere sa salveze patria, ci sa-i faca rost de un loc caldut”, scria ambasadorul la 17 octombrie 1944, potrivit citatelor redate in articolul din Le Temps de Gérard Delaloye, care precizeaza ca observatiile diplomatului isi pastreaza si azi pertinenta.“
Frumooos, imi aduce aminte de “Psihologia poporului roman“, de Radulescu-Motru, ciudata natie mai suntem si noi, s-ar putea s-avem si glia blestemata, poate ar trebui sa chemam un vraci din Hawai sa ne scape de gandaci ca Udrea si Cocos care stau in fiecare seara si pun tara la cale. Hai ca v-a iesit de data asta!
28 December, 2008
Conceptul de „autoritarism” este impus în psihologia politică de Th. Adorno şi colaboratorii săi din cadrul Institutului de Cercetări Sociale, cunoscut şi sub numele de Şcoala de la Frankfurt, prin intermediul lucrării de mare influenţă în domeniu, The Authoritarian Personality (1950). Întrebarea la care aceşti cercetători încercau să răspundă, ca dealtfel întreaga lume democratică după prăbuşirea fascismului, era aceasta: cum a fost posibilă, într-o Europă cu o cultură de milenii şi o civilizaţie atât de avansată, instaurarea fascismului precum şi adeziunea a mii de oameni la această doctrină? Mai exact: care sunt mecanismele psihice care favorizează acceptarea acestui tip de ordine politică, în defavoarea gândirii democratice? Era abordată deci problema adeziunii la o anumită ideologie. Ideea fundamentală este aceea că ideologia nu reprezintă doar un instrument al agentului politic; ea nu este eficientă decât pe un teren permisiv, gata să o primească şi să o reproducă, într-un mediu „al unei structuri psihice intrând în rezonanţă cu cea socială.” Modul în care aceste cercetări au fost orientate a încercat să depăşească explicaţiile metafizice naive, precum invocarea „sufletului rusesc” de N. Berdiaev, sau a „caracterului german”, la F. Nietzsche sau C. G. Jung.
Se căuta astfel a se creiona portretul psihologic al „potenţialului fascist”, în scopul de a se evita pe viitor realizarea condiţiilor – în primul rând interne – care să permită repetarea istoriei. Acest „individ potenţial fascist” a devenit tipul persoanei autoritare.
Elaborând diverse scale – A, E, F – pentru a completa instrumentarul de analiză şi confirmând coerenţa profilului prin date factuale şi chestionare, bazat pe argumente psihanalitice, Adorno et al. au reuşit să creioneze ceea ce ei numeau deja „sindromul personalităţii autoritare”. Conform acestora, persoana autoritară este un om care acţionează întotdeauna în baza unor presupoziţii rigide, opunându-se criticilor argumentate ; el gâdeşte deci în clişee şi generalizări ce nu pot fi schimbate. Aderă la valorile şi normele dominante ale clasei de mijloc în chip automat, artificial şi emoţional, înclinat fiind a-i condamna, respinge şi pedepsi pe cei care contestă conceptual şi acţional aceste valori. Este un antiintelectual ce evită nuanţele, raţionând tranşant ; elimină tot ceea ce depăşeşte normele convenţionale şi afişează o puternică ostilitate faţă de lumea care îi apare ca plină de ameninţări. Imginarul este sărac, puţin speculativ şi fără suport afectiv, raportarea faţă de autorităţile pa care le idealizează nefiind una proprie, elaborată, ci supusă grupului de apartenenţă. Are o pronunţată voinţă de putere. Preocuparea faţă de problemele sexuale şi respingerea aspectelor ce încalcă normele consfinţite vin să întregească portretul-robot al autoritarismului. Un rol principal îl are aici, evident, educaţia exagerat convenţională la care copilul este supus de către părinţi.
Deşi din punct de vedere metodologic lucrarea a fost intens criticată şi considerată profund subiectivă, impactul „paradigmei ” personalităţii autoritare a fost unul major, constituind o sursă autentică de reflecţie şi contribuind astfel la dezvoltarea psihologiei politice. Autoritarismul, în acest context al preocupărilor, nu poate fi considerat un concept periferic al domeniului, înscriindu-se deci printre categoriile cardinale.
20 December, 2008
Necesitatea abordării politicului din perspectivă psihologică nu este una nou resimţită. Machiavelli prefigura deja o teorie a statului liberal şi a rolului individului în societatea modernă, enunţând demersul politic modern: pragmatismul şi analiza comportamen¬telor; Leo Strauss, îl consideră pe Machiavelli părintele observaţiei „obiective” a politicii, părintele politicii „ştiinţifice” . Modernitatea, prin Herder şi De Maistre, a încercat, de asemenea, să arate că demersul politic nu este reductibil explicativ la raţionalitatea pur logică, ci necesită considerarea unei componente psiho-logice. A. Dorna sesizează că, în această epocă „reflecţiile asupra societăţii, problema mulţimilor şi a revoltelor sociale ocupă o poziţie dominantă. Alte aspecte ale aceleaşi problematici se exprimă din ce în ce mai pregnant: naţionalismul, terorismul, criminalitatea, revoluţiile, spiritul popoarelor şi al naţiunilor. Toate acestea fac posibilă o interpretare supraindividuală pentru o a treia cale între psihologie (prea individuală) şi sociologie (prea instituţională), fără ca vidul să fie umplut în mod convenabil de un discurs de sinteză.” Astfel ia naştere psihologia politică, de la început puternic contestată şi redusă la cadrul unor matrici naţionale.
Gustave Le Bon şi analiza mulţimilor pe care o întreprinde constituie însă punctul de referinţă într-o etapă preinstituţională dar nu şi preştiinţifică a psihologiei politice, ca pionier, oarecum solitar, prin lucrările Psihologia mulţimilor şi Psihologia politică şi apărarea naţională (1910). Pentru Le Bon, psihologia politică constituie ştiinţa guvernării ca inginerie socială, cunoaşterea de care ea dispune trebuind să fie însă una utilă societăţii şi, în primul rând, practică, o problemă permanentă fiind aceea dacă acţiunea guvernamentală trebuie să cedeze sau nu presiunii grupurilor, cerinţelor populare. Metodele ei trebuie să fie ştiinţifice, înlocuind intuiţia şi simţul comun cu obsevaţia, selectarea atentă a materialelor, chiar a celor ce par nesemnificative, abia apoi stabilirea de corelaţii cauzale şi generalizarea.
Ca disciplină academică, psihologia politică îsi face apariţia însă în perioada interbelică. Încrederea în metodele ştiinţei, dezvoltarea tehnologică şi extinderea limitelor cunoaşterii au constituit premisele ştiinţifice ale fondării psihologiei politice ca ştiinţă. Pe de altă parte, izbucnirea Primului Război Mondial, cu amploarea distrugerilor sale nemaiîntâlnite până atunci în istorie şi cu iraţionalitatea sa, apariţia noilor forme de totalitarism cu sălbăticia metodelor lor de represiune şi eugenie, împreună cu cea a mass-mediei, intensiv utilizată de propagandă au constituit factorii sociali şi politici. Toate acestea au şi au urgentat elaborarea unui tip de cunoaştere sistematic, ştiinţific a relaţiilor dintre politic şi psihologic.
Cel care a subliniat necesitatea acestui model sintetic de cercetare, şi care l-a şi iniţiat în cadrul Universităţii Chicago a fost Charles Merriam. Îi revine însă meritul de a răspunde acestui apel şi de a-l onora prin numeroase studii de specialitate lui Harold. D. Lasswell, considerat adevăratul întemeietor al psihologiei politice ca ştiinţă şi disciplină universitară. El a corelat procesele psihice precum percepţia, gândirea, motivaţia, socializarea, învăţarea, conflictele sociale sau dinamica grupului cu domeniul politicului, oferind paradigma de înţelegere a politicii, politicienilor şi comportamentului politic, în acelaşi timp atingând aproape toate subiectele de interes ale psihologiei politice. Studiile lui, Psychopathology and Politics (1930), World Politics and Personal Insecurity (1935), Politics: Who Gets What, When, and How (1936), Power and Personality (1948), au avut totuşi un mai mare impact în Europa, unde teoria marxistă dobândise în mod clar dimensiune politică.
În discursul inaugural din 1931, ca director al Institutului de Studii Sociale al Universităţii din Frankfurt, Max Horkheimer a insistat asupra necesităţii unei abordări care să coreleze economicul cu dezvoltarea psihică a individului şi transformările culturale. Diverşi membrii ai Şcolii de la Frankfurt şi cei asociaţi dezvoltării “teoriei critice”, precum Adorno, Marcuse, Fromm şi Habermas au contribuit astfel la conturarea unei perspective care să integreze orientările politico-economice ale teoriei marxiste şi perspectivele psihologice ale teoriei freudiene. Nu poate fi ignorat aici nici rolul studiilor de antropologie culturală ale lui R. Benedict sau G. H. Mead. Cercetările lor au vizat în principal structura societăţilor mici, omogene, şi cu dezvoltare redusă, raporturile dintre cultură, personalitatea psihologică şi procesul de socializare pe de o parte, şi continuitatea convenţiilor sociale în cadrul instituţiilor politice, economice şi religioase pe de alta.
Pe măsură ce piedicile au fost înlăturate, comunitatea ştiinţifică a psihologilor politici a avut posibilitatea să-şi întemeize propriul institut, în 1978, Societatea Internaţională de Psihologie Politică, având ca prim preşedinte pe J. Knutson, iar ca membri – politologi, psihologi, sociologi, antropologi şi specialişti în drept. Începând cu anul 1979, Societatea a publicat revista proprie, Political Psychology, iar de atunci, numărul publicaţiilor este în continuă creştere. Una din cele mai cunoscute scrieri în domeniu este cea a lui J. Knutson (1973), structurând domeniul psihologiei politice pe cinci subdomenii (în cinci mari capitole): a) Concepte psihologice de bază: atitudini, credinţe şi personalitate politică; b) Formarea de norme, socializarea, alienarea etc. c) Politica şi individul: leadership, violenţă, agresiune, război, revoluţie şi politică internaţională; d) Metode de cercetare: psihobiografii, anchete, experimente, simulări şi tehnici proiective; e) Perspective actuale. Extinderea ariei psihologiei politice s-a datorat de asemenea lucrărilor lui W. Stone (1974), A. Freedman şi P. Freedman (1975), F. Gremstein (1975), S. Long (1981), M. Hermann (1986), S. Peterson (1990) sau N. J. Kressel (1993). În acelaşi timp, extinderea preocupărilor de psihologie politică din America şi Europa spre America Latină şi Asia este marcată de moştenirea “şcolilor naţionale”: “Decalajele economice şi tehnologice, precum şi contrastele în funcţionarea structurilor sociale favorizează o dezvoltare inegală a disciplinelor de la o ţară la alta şi de la un continent la altul. Astfel, psihologia politică rămâne extrem de ataşată, pe de o parte de mizele socio-politice locale iar, pe de altă parte, de tradiţia ideologico-stiinţifică dominantă.”
Dezvoltarea tot mai accentuată a psihologiei sociale este cu atât mai vizibilă astăzi în mediul universitar american; interesul spre această latură a psihologiei sociale, de asemenea. Practic, fiecare departament de psihologie şi ştiinţe politice din universităţile americane oferă cursuri specializate în domeniu, iar câteva, printre care UCLA, Wiscounsin University sau Yale, deţin psihologia politică drept componentă formală a curriculum-ului lor. Cu fiecare an, noi cursuri de psihologie politică sunt adăugate atât la nivel universitar, cât şi preuniversitar, în Statele Unite dar şi în alte părţi ale lumii. În acelaşi timp, îsi fac apariţia şi noi probleme: dat fiind că psihologia politică atrage cercetători din diverse domenii şi acoperă o mare varietate de probleme – de la practica votului la conflictele etnice, de la elaborarea de norme la deciziile elitei politice de a utiliza forţa etc. – rămâne dificilă realizarea unui consens în ceea ce priveşte natura domeniului de cercetare, cât şi modul adecvat de instruire a specialiştilor.
27 November, 2008
Metode de evaluare e personalitatii – metode nepsihometrice
Cele mai importante metode nepsihometrice sunt, aşa cum am menţionat, observaţia, interviul, convorbirea, ancheta psihologica, metoda biografica, autobiografia, autocaracterizarea, metoda aprecierii obiective.
1. Observaţia reprezintă urmărirea intenţionată şi înregistrarea sistematică a manifestărilor comportamentele ale subiectului (individ sau grup), ca şi a contextului în care au loc acestea. Ea poate fi spontană şi sistematică, directă şi indirectă, transversală şi longitudinală, pe teren şi în laborator, integrală şi selectivă, auto-observaţia şi observaţia propriu-zisă, directă şi indirectă, pasivă şi activă, continuă şi discontinuă etc. Avantajele utilizării metodei observaţiei sunt: permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei; procedura de selecţie a subiecţilor este simplă; permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;este relativ puţin costisitoare. Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:nu poate fi folosită pentru determinarea comportamentelor unor grupuri mari; nu pot fi culese informaţii despre trecut şi nu permite predicţii;nu poate oferi date relevante despre frecvenţa unui comportament; există anumite domenii în care nu poate fi utilizată, cum ar fi studiul relaţiilor de cuplu; observatorul poate prezenta o sursă de eroare; rezultatele nu sunt generalizabile. De asemenea, observatorul poate fi sursă de erori, astfel: erorile pot apărea fie din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea problemelor, fie prin perceperea situaţiilor în acord cu ideologia personală ş.a. Condiţiile unei bune observaţii sunt: stabilirea clară a scopului, selectarea mijloacelor cele mai bune care pot fi utilizate, elaborarea unui plan detaliat al observaţiei, efectuarea unui număr optim de observaţii, desfăşurarea lor în condiţii cât mai variate, discreţia ei etc.
2) Interviul. „Interviul poate fi definit, prin raportare la chestionar, ca fiind o variantă orală a acestuia din urmă. Se descriu două etape ale desfăşurării interviului: o etapă pregătitoare (în care se fixează scopurile, se selectează întrebările în funcţie de tema studiului şi se contactează persoanele care vor fi intervievate) şi etapa interviului propriu-zis (care reprezintă o discuţie sistematică şi ordonată, controlată de intervievator pentru a se evita distorsionările informaţiei).” Interviurile pot fi: structurate, semistructurate, nestructurate, standardizate, nestandardizate, de grup sau cu o persoană, analitice, diagnostice, etnografice (interviurile Delphi), centrate, narative, convergente, non directiv, semi-directiv, directiv etc.
3) Metoda convorbirii constă într-o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat şi presupune: relaţia directă între cei doi; schimbarea locurilor şi rolurilor partenerilor; sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete; existenţa la subiect a unei capacităţi de introspecţie şi autoanaliză, evaluare şi autodezvăluire; empatia cercetătorului. Este considerată a fi metoda cea mai compexă şi mai greu de învăţat, deoarece influenţa reciprocă dintre cercetător şi subiect este foarte mare, presupune recoltarea unor mărturii care pot fi incomplete sau deformate (conştient sau inconştient) şi implică o selecţie a relatărilor subiectului iar aceasta poate fi la fel de subiectivă ca şi relatarea însăşi.
După gradul de structurare pot exista convorbiri standardizate (când întrebările nu pot fi modificate ulterior, în timpul conversaţiei), convorbiri semistandardizate (cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor) şi convorbiri libere (în care întrebările nu sunt dinainte formulate, ci sunt alese pe loc, în funcţie de particularităţile subiectului şi ale momentului). De asemenea, vorbim de convorbirea psihanalitică, introdusă de S. Freud. Oricare dintre aceste forme de convorbire comportă trei momente succesive: debutul convorbirii, desfăşurarea ei şi convorbirea finală.
Marele avantaj al acestei metode constă în faptul că permite recoltarea de informaţii numeroase, variate, într-un timp relativ scurt, fără a necesita mijloace speciale; dezavantajul provine din posibila lipsă de receptivitate sau de matuirtate a subiectului, din subiectivitatea sa, de aceea convorbirea necesită a fi completată şi verificată prin alte metode.
4) Ancheta psihologică diferă de cea judiciară sau jurnalistică deoarece are ca obiect viaţa psihică a individului. Din punct de vedere metodologic, ancheta constă într-o investigaţie întreprinsă prin intermediul chestionarului sau al convorbirii, ori prin combinarea acestora. Ca avantaje, menţionăm: supleţe în adaptarea la diverse situaţii, o vastă aplicabilitate, rapiditatea în culegerea informaţiilor, cuprinderea unei largi populaţii, abordarea de subiecte multiple. Limite: deformările subiective, superficialitatea subiecţilor etc.
5) Metoda biografică. Aceasta vizeză recoltarea cât mai multor informaţii despre principalele fapte, evenimente din viaţa unei persoane, ca şi despre semnificaţia lor, în vederea realizării unei „istorii personale” a individului, având ca scop ultim stabilirea profilului personalităţii şi explicarea comportamentului actual al său. Este în esenţă evenimenţială, vizând relaţii cauzale între evenimente şi oferă un tablou unitar asupra omului. Cu toate acestea, ridică o serie de probleme: poate fi considerată o metodă independentă? În ce fel datele biografice pot fi convertite în date ştiiinţifice? Avantajul principal costă în autenticitatea acestor date, iar dezavantajele în caracterul lor incomplet sau deformat; verificarea lor prin alte metode este deci absolut necesară. O formă a ei este autobiografia, des utilizată datorită uşurinţei în aplicare. Ea constituie o relatare, predominant scrisă, realizată de o persoană asupra evenimentelor din viaţa sa pe care aceasta le consideră importante. „Totodată, această metodă facilitează cunoaşterea modului în care persoana priveşte la un moment dat sensurile evenimentelor din propria sa viaţă, fapt care oferă psihologului prilejul de a identifica traiectoriile intime ale personalităţii ori motivaţia specifică şi permanentă care se află la baza conduitei sale.” Apropiată sub aspectul conţinutului de autobiografie este autocaracterizarea. In plus, ea este sursă de informaţie asupra atitudinii subiectului faţă de propria sa persoană: sentimentele faţă de sine, modul de apreciere a capacităţilor sale, a temperamentului, a comportamentului, a convingerilor etc. Ea include deci o clară dimensiune (auto)evaluativă.
6) Metoda analizei produselor activităţii este utilizată dat fiind faptul că viaţa psihică a omului, fenomenele şi procesele psihice, ca şi capacităţile lui se exteriorizează nu doar în conduite motorii, verbale sau expresiv-emoţionale, ci şi în produsele activităţii sale, în creaţiile sale, în modul de rezolvare a unor probleme etc. Acestea devin obiectivări, „materializări” ale psihismului, iar analiza lor oferă date nu doar despre persoane în viaţă, dar şi despre cele ale trecutului (de exemplu, analiza pe care o face Freud sculpturii „Moise” a lui Michelangelo).
Conform lui J. T. Spence, două mari categorii de teorii psihologice au interrelaţionat în ultimii ani de studii, în scopul de a stabili legături cu caracter ştiinţific care să ajute la dezvoltarea cercetării în domeniu. Pe de o parte vorbim de teoriile învăţării, iar pe de alta de teoriile personalităţii. Dacă teoreticienii personalităţii s-au concentrat asupra tiparurilor complexe ale comportamentului uman, aşa cum apar în viaţa reală, în special asupra aspctelor ce ţin de social şi motivaţional, teoreticienii învăţării au vizat, cel puţin în faza de început, situaţiile relativ simple şi controlabile ale cercetării de laborator. Scopul era stabilirea de relaţii între variabilele stimulilior experimentali şi comportament sau, mai bine spus, de a trasa diferenţe între grupuri de persoane care au fost supuse unor condiţii diferenţiate. Această relaţie între cele două domenii a fost criticată în ceea ce priveşte relevanţa studiilor de laborator pentru viaţa de zi cu zi. O altă critică a privit însăşi natura personalităţii : cum poate fi ceva ca personalitatea măsurat? Cu toate acestea, teoreticienii personalităţii au căutat să stabilească anumite tipuri de măsurători care să contribuie la o mai bună înţelegere, de tip ştiinţific, a personalităţii. Primele studii în domeniu datează din perioada Primului Război Mondial, H. Rorschach publicând în acest sens lucrarea Psychodiagnostik, in 1921. În acest volum, el notează observaţiile sale efectuate in cadrul unei cercetari pe 405 subiecţi, supuşi testului „petelor de cerneală”. Cercetătorii au încercat deci să identifice experienţele de viaţă care conduc la formarea tiparelor de comportament şi a condiţiilor ce determină schimbarea pattern-urilor. Presupoziţia de bază este în cazul de faţă aceea că personalitatea este în mare măsură rezultatul învăţării şi că personalitatea este modificabilă, încât sunt posibile re-învăţări precum şi dispariţii ale unor trăsături de personalitate. O primă problemă este deci una de ordin metodologic : care sunt cele mai adecvate metode de evaluare a personalităţii?
26 November, 2008
Relaţia dintre personalitate şi autoritate, ca topic central al psihologiei politice, trimite inevitabil la dimensiunea motivaţională şi cea relaţional-valorică a personalităţii, ca şi la raporturile ce se stabilesc între acestea. Pentru teoria freudiană o formă internă de autoritate este în primul rând Eul, ca expresie a autocontrolului. În al doilea rând, Supraeul are drept conţinut normele şi valorile societăţii, iar ca funcţii – fiind un model moral-comportamental, introducând sentimentul de vinovăţie, resimţit ca pedeapsă internă pentru gândurile sau faptele socialmente inacceptabile. Oamenii, în marea lor majoritate, spune Freud, simt nevoia unei autorităţi pe care s-o admire, căreia să i se supună, care să-i domine şi, eventual, să-i brutalizeze – reflectare a nostalgiei după tatăl care trăieşte în fiecare din noi încă din copilărie. Tot din perspectivă psihanalitică, după Adler, omul este, prin natura sa, neajutorat şi dependent. Absenţa confortului afectiv în copilărie conduce la dezvoltarea unei atitudini necooperante, reci, eventual agresive şi lipsite de înţelegere, cu predispoziţie spre exces de autoritarism. Pe de altă parte, o copilărie excesiv protejată poate conduce la dezvoltarea unei firi nesigure, dependente, obediente. Pornind de la investigaţii experimentale, şi utilizând analiza factorială, Cattell a găsit trei factori care reflectă în mod neaşteptat cele trei instanţe freudiene : „afirmare de sine puternică”, „autocentrare imatură a temperamentului”, „acceptare controlată a normelor externe”.
Dacă autoritatea este fără îndoială fenomen social, avem toate motivele să o apreciem, în egală măsură, şi ca fenomen psihologic, înţelegând prin aceasta angajarea integrală a psihismului în direcţia afirmării de sine, mobilizarea completă a personalităţii individului aflat în postura de agent sau de subiect al unui raport de autoritate. Întrebările pe care le ridică psihologia în general, şi cea politică în special, sunt: ce aşteaptă fiecare dintre cei doi termeni ai relaţiei, odată ce accepta să intre în rolurile prescrise de aceasta? Are acceptarea acestor roluri un caracter „silnic” sau, dimpotrivă, ea răspunde unor nevoi intime, a căror manifestare tinde să-i orienteze spre raporturi de autoritate şi chiar spre un anume pol al axei, acela de agent sau de subiect? Într-o primă instanţă, am putea spune că autoritatea are rolul de a organiza cadrul social, rol de reglare a relaţiilor în care intră individul orientat spre scopuri, şi rol de mediere. Totuşi, realitatea cotidiană arată spre caracterul ambivalent, de mijloc şi scop al autorităţii. Din această perspectivă o primă cale de acces spre tema lucrării de faţă o reprezintă teoriile motivaţiei.
Motivul poate fi definit ca fiind acel fenomen psihic cu rol esenţial în declanşarea, orientarea, modificarea şi susţinerea acţiunii şi conduitei, motivaţia fiind constituită de ansamblul motivelor structurate şi ierarhizate. O primă ierarhizare este cea realizată de Maslow şi care permite o viziune asupra locului trebuinţelor sociale, de relaţie. El plasează trebuinţele de securitate (protecţie împotriva pericolelor şi ameninţării), cele sociale (asociere, apartenenţă, ofertă şi primire de afecţiune), cele de stimă (respectul de sine şi faţă de alţii, nevoia de statut şi de recunoaştere a propriei individualităţi), şi de autorealizare (autorealizare, autoafirmare, maximalizarea actualizării potenţialului persoanei), în ordine, deasupra nivelului bazal, fiziologic. Copilul preferă o lume sigură, ordonată, previzibilă şi organizată, fără întâmplări neprevăzute ori ameninţătoare; el are nevoie de securitate, preferă familiarul şi în acelaşi timp are nevoie de o concepţie despre lume. „Raporturile de autoritate răspund în mod direct acestor exigente. Pentru Mucchielli (1969, p.31) prima dintre funcţiile autorităţii este aceea de factor de securitate, asigurând participarea şi demnitatea individului în cadrul formelor de organizare socială. Din această perspectivă motivaţională putem conchide că orice individ tinde în mod natural spre statutul de subiect înainte de a accede spre cel de agent al autorităţii.” Apoi, persoana tinde spre universul valorilor sociale şi de grup, Odată cu cea de-a patra categorie, nevoia de stimă, individul se centrează din nou pe sine, urmărind dobândirea unei imagini adecvate a propriului eu. Acest aspect poate fi analizat din două perspective; pe de o parte, dorinţa de forţă, realizare şi respect din partea celorlalţi, autonomie şi deci libertate, iar pe de altă parte, dorinţa de prestigiu, respect, recunoaştere, atenţie, importanţă şi apreciere; în fine, prin satisfacerea trebuinţei de autorealizare, construirea unei individualităţi distincte. Accederea la poziţii dominante poate fi, şi cel mai adesea chiar şi este, o formă de satisfacere a acestei trebuinţe. Alte teorii au redus toate aceste trebuinţe la: trebuinţe de existenţă, de relaţie şi de dezvoltare.
Studiile lui David McClelland au vizat evidenţierea trebuinţei de autorealizare, care se referă la tentativa fiecărui individ de a materializa la nivelul cel mai înalt posibil capacităţile de care dispune. Un rol esenţial îl are nevoia de putere, de a impune propria voinţă celorlalţi. Examinând profilul motivaţional al unui lot de conducători, el a constatat că mai mult de 70% dintre aceştia sunt animaţi de o trebuinţă de putere mai mare decât media, fapt ce demonstrează, în opinia lui că acest tip de motivaţie este important pentru eficienţa conducerii. Majoritatea liderilor investigaţi au avut o motivaţie pentru putere mai mare decât motivaţia de afiliere.
O abordare mai recentă consideră că acţiunile umane sunt susţinute de orientarea spre competenţă, autodeterminare sau autonomie. Aceasta din urmă este centrală pentru motivaţia intrinsecă. Pe de altă parte, constrângerea, ca motivaţie extrinsecă, poate fi benefică pentru activitate, cu următoarele condiţii: scopul acţiunii care face obiectul constrângerii să fie integrat în sistemul propriu de motive; constrângerile să derive din natura sarcinii, adică să nu fie artificiale, inutile etc.
Comportamentul uman conştient este deci supus anumitor determinări care pot fi identificate fie la nivelul individului fie în afara sa. Pe această distincţie se fundamentează teoria localizării controlului. Conform acesteia, indivizii pot fi descrişi ca „interni” atunci când controlul situaţiei este autoatribuit, şi ca „externi” atunci când controlul decurge din forţe exterioare lor. În ceea ce priveşte relaţia de conducere, ipoteza de bază a fost aceea că localizarea controlului are efect atât asupra conduitei de conducere cât şi asupra conduitei de subordonare. „Externii” par să prefere lideri mai autoritari, ei înşişi adoptând un stil mai directiv cu subordonaţii; în acelaşi timp, aceştia par să fie mai sensibili la aspectele sociale decât la conţinutul sarcinii de îndeplinit. Ei manifestă mai mult conformism şi un nivel mai ridicat de anxietate fiind, în acelaşi timp, mai puţin satisfăcuţi de munca lor. „Internii”, la rândul lor, preferă o conducere de tip participativ iar atunci când sunt în poziţie de conducere adoptă un stil bazat mai mult pe persuasiune. Obiectivul lor principal pare să fie sarcina şi mai puţin aspectele sociale colaterale acesteia. Ei nu numai că se percep ca având un control mai mare asupra evenimentelor, dar caută situaţii care să le permită să acţioneze astfel. Un studiu a demonstrat că cei la care predomină o localizare internă a controlului acceptă într-o măsură mai mare valorile societăţii deschise şi ale democraţiei decat cei predispuşi la o localizare externă a controlului.
Pe de altă parte, unii psihologi s-au concentrat asupra valorilor, atitudinilor şi credinţelor, ca esenţiale pentru înţelegerea raporturilor individ-autoritate. Astfel, pentru Rokeach valorile reprezintă preferinţe pentru condiţii de viaţă dezirabile (libertate, egalitate) sau de comportament (cinstit, rezonabil). Pentru fiecare individ, valorile sunt organizate într-un sistem axiologic, ceea ce presupune ierarhizare, interdependenţă şi coerenţă (autoconsistenţă). Acest sistem este relativ stabil şi reprezintă standardul după care fiecare judecă, evaluează pe ceilalţi şi pe sine. Valorile pot fi norme, principii, credinţe etc. Acestea din urmă reprezinză opinii ferme, certitudini subiective asupra unui fapt care nu este de domeniul evidenţei şi uneori nici nu se poate demonstra (cum este cazul credinţelor religioase) şi se datorează întăririi afective a unor relaţii cognitive în condiţiile în care demonstraţiile raţionale sunt inconsistente sau imposibile. Dar valorile determină atitudinile noastre, astfel încât dimensiunea afectivă care colorează sistemul nostru de valori este transmisă şi acestora. Atitudinile reprezintă orientări generale ale a unei persoane sau a unui grup faţă de diferite elemente exterioare lui. Ele sunt raportări la lume, oameni, legi, instituţii, elemente relevante pentru om. Prin urmare, atitudinile reprezintă reacţii pozitive sau negative ale actorului faţă de obiectele care au importanţă pentru el. M. Rokeach definea atitudinea drept o organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie, predispunând persoana să răspundă într-o manieră preferenţială. Atitudinile sunt caracterizate printr-o tridimensionalitate, astfel: sunt în primul rând credinţe ale noastre; sunt colorate afectiv; sunt predispoziţii comportamentale. Putem rezuma asfel: dispun de un suport comportamental (se exprimă prin comportamente şi opinii) care se formează pe parcursul socializării; reprezintă un sistem cognitiv-afectiv-comportamental care individualizează persoana sau grupul; reprezintă modalităţi de relaţionare, ele intervenind în dinamica schimburilor sociale; sunt caracterizate prin inducţie reciprocă, deoarece intervin în derularea relaţiilor sociale şi le orientează.
Deşi iniţial, cei mai mulţi dintre psihologi au îmbrăţişat „revoluţia cognitivistă”, accentuând rolul ideilor, credinţelor, modalităţilor de procesare a informaţiei, schemelor de gândire etc., în ultimul timp atenţia a revenit asupra emoţionale şi motivaţionale, în special în psihologia politică. Sentimentele, pasiunile, nevoile sau alte tipuri de motive sunt cele care transformă credinţele, ideile, schemele mentale în ideologii şi cruciade, stereotipurile în prejudecată şi discriminare, construcţiile realităţii în instrumente de persecuţie, şi, în definitiv, raţionalitea în iraţional.
7 November, 2008
Metode de evaluare a personalitatii – metode psihometrice
Cea mai răspândită şi cunoscută metodă din cadrul celor psihometrice este metoda testelor psihologice. Testul psihologic poate fi definit drept „ o probă relativ scurtă care permite cercetătorului strângerea unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lui ulterioare. ”
Pentru ca aceste obiective să fie atinse, testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii :
a) Validitatea – adică să măsoare cu adevărat ceea ce îşi propune să măsoare. Există patru tipuri de validitate : superficială, ce arată doar dacă un anumit test pare să măsoare ceea ce se doreşte ; validitatea criteriului, măsurată prin compararea rezultatelor sale pe baza altui criteriu, cum ar fi compararea rezultatului unui test de inteligenţă cu reuşita şcolară. Există şi aici delimitări, ca de exemplu între validitate concurentă şi predictivă, adică între compararea rezultatelor cu date deja existente sau cu date viitoare ; validitatea construcţiei – care arată dacă un test psihometric este elaborat în spiritul teoriei pe care doreşte să o verifice – şi validitatea ecologică – dacă testul măsoară fenomenul real din viaţa de zi cu zi.
b) Fidelitatea : permiterea obţinerii unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare. Există aici trei modalităţi prin care se poate estima fidelitatea : metoda test-retest, adică repetarea testului pe acelaşi grup de persoane ; metoda formelor alternative ale aceluiaşi test, pe aceleaşi persoane, şi metoda înjumătăţirii, în care testul este împărţit în două, de obicei luând itemii doi câte doi.
c) Standardizarea. Inseamnă crearea aceloraşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării. Se standardizează : conţinutul probei, instructajul verbal, conduita faţă de subiecţi, ş.a. un alt aspect al standardizării este elaborarea normelor – tabele generale care permit experimentatorului să aprecieze felul în care scorul obţinut de un individ se raportează la alţi membrii ai populaţiei.
d) Etalonarea : stabilirea unei unităţi de măsură pentru a se cunoaşte valoarea rezultatelor obţinute. Performanţele obţinute la teste în absenţa unor indici interpretativi nu sunt operante. Semnificaţia reală a rezultatelor o putem cunoaşte în condiţiile în care efectuăm un studiu comparativ de raportare a performanţei obţinute la test de către un individ, la rezultatele unei populaţii de referinţă, care poate constitui un tabel de norme, un etalon.
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii :
a) după modul de aplicare : individuale sau colective ;
b) după materialul folosit : verbale sau non-verbale ;
c) după durata lor : cu timp strict determinat sau cu timp la alegerea subiectului ;
d) după conţinutul măsurat : teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament.
Dintre testele de performanţă amintim : teste de cunoştinţe, de nivel intelectual, de aptitudini, de inteligenţă.
Cele mai complexe sunt însă testele de personalitate care îşi propun să investigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile lui invizibile, mascate, necunoscute de subiect sau neacceptate de acesta. Dintre testele de personalitate, cele mai răspândite şi mai uşor de aplicat sunt chestionarele sau inventarele de personalitate, cu răspunsuri gen „da/nu” (de tip Eysenck sau Cattell). Un alt tip sunt cele de completare sau de descripţie, iar o ultimă categorie o formează testele proiective. Cele mai cunoscute sunt : testul Rorschach (sau “ al petelor de cerneală ”), Testul Aperceptiv Tematic (TAT) sau testul de frustraţie Rosenzweig.
O altă posibilă clasificare este cea care distinge testele nomotetice de cele ideografice. Primele sunt utilizate pentru a găsi legi sau principii generale, deci pentru a compara indivizi diferiţi pe aceeaşi scală (testul care stă la baza teoriei lui Eysenck sau testul 16PF al lui Cattell), în timp ce testele ideografice sunt destinate analizei în detaliu a caracteristicilor unei singure persoane.
În ceea ce priveşte testele proiective, acestea pot fi grupate în: a) teste asociative, în care subiectul răspunde la stimulul prezentat de către psiholog cu primele idei, imagini care-i vin în minte, ceea ce face ca ideaţia să fie redusă la minimum (proba Rorschach, testul norilor al lui Stern, tehnica Holtzman a petelor de cerneală ş.a.); b) teste constructive, care dau o mare libertate de creaţie, angajând pe subiect într-o activitate cognitivă şi imaginativă mai complexă (testul tematic de apercepţie, testul de apercepţie pentru copii, testul povestirilor pe bază de imagini, testul de frustraţie Rosenzweig ş.a.); c) testele de completare, unde, spre deosebire de cele asociative, atât stimulul cât şi răspunsul sunt mai complexe, iar răspunsul este mai puţin prompt; spre deosebire de cele constructive, produc răspunsuri mai simple şi mai limitate (completarea povestirilor, completarea propoziţiilor, metoda asociaţiei de cuvinte, testele de completare de imagini etc); d) testele de alegere sau de ordonare cer subiectului să aleagă dintre mai multe alternative elementul sau aranjamentul care lui i se pare mai potrivit sub aspectul corectitudinii sau al atractivităţii (testul Litscher); e) testele expresive, în care subiectul nu numai că se dezvăluie, dar descoperirea conflictelor sale ajută ameliorării şi adaptării (testul desenului unui om, testul familiei, testul casă — arbore — om, testul arborelui, etc.) Testele proiective sunt de inspiraţie psihanalitică atât ca punct de plecare (prin fenomenul proiecţiei), cât şi prin desele apeluri adresate conceptelor acestui curent (nu numai freudiene). Principiul general care apropie multitudinea testelor proiective constă în prezentarea unor stimuli ambigui şi nestructuraţi pe care subiecţii îi vor percepe şi interpreta în funcţie de tiparele propriei sale lumi interne, predominant inconştientă. Deşi ele sunt cele mai dificile, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea, rămân cele mai eficiente instrumente de sondare a personalităţii, ceea ce a dus la un abuz în utilizarea lor, mai ales în psihopatologie.
Testele sociometrice, alături de chestionar şi de testele proiective, permite configurarea formulei individuale de structurare a variabilelor psihologice, prin studierea grupului social. „Testul sociometric de personalitate se profilează ca un test psihologic care permite descifrarea variabilelor dominante de personalitate prin analiza aspectelor psihologice care favorizează integrarea persoanei în interiorul grupului social, prin surprinderea caracteristicilor cu care grupul social proiectează în afară personalitatea fiecăruia dintre membrii săi. În organizarea testului, personalitatea este privită sub aspectul său social — de relaţie, valoare sau accesibilitate socială.”
Pentru a spori eficienţa testelor trebuie totuşi să se ţină seama de câteva recomandări: crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural; adaptarea celor deja elaborate la specificul culturilor; utilizarea unor „baterii” de teste; corelarea rezultatelor cu cele ale altor metode de cercetare; coroborarea rezultatelor obţinute la teste cu cele obţinute în activitatea practică etc.
Uneori, testul este considerat ca fiind metodă experimentală, sau tip de experiment, deşi testul şi experimentul diferă atât ca scop, cât şi ca tehnici utilizate. Astfel, metoda experimentală înseamnă testarea ipotezelor cauzale prin controlarea situaţiilor. Experimentul presupune în primul rând control asupra unor variabile, pentru măsurarea altor variabile. În acelaşi timp, poate fi definit ca observaţie provocată, controlată. Aşadar: în timp ce testul presupune măsurarea obiectivă, standardizată a comportamentului de un tip anume, experimentul tinde spre stabilizarea unor relaţii de tip cauzal, pentru a conduce la formularea unor legităţi în psihologie; în acelaşi timp, testul nu implică manipularea unei variabile (independente). Cu toate acestea: testul poate fi folosit în cercetarea experimentală, şi invers – o situaţie experimentală dacă este standardizată se transformă în test.
Experimentul constituie metoda fundamentală prin care cunoaşterea este probabilă şi devine din ipoteză – adevăr verificat. Esenţa acestei metode constă în faptul că depăşeşte perspectivele de observare şi chestionare a fenomenelor, proceselor şi activităţilor intervenind activ în cercetarea lor prin modificarea intenţionată a unor parametri, factori etc. şi înregistrarea efectelor acestora. Elementele de bază ale experimentului sunt variabilele, cele care variază după unităţile de măsură şi după condiţiie în care se află. Au fost stabilite patru categorii de variabile: explanatorii (sau variabilele experimentale, interne), cele exterior controlate, cele exterior necontrolate şi variabilele exterior necontrolate care dau erori randomizate. Variabilele esenţiale sunt primele, care se divid în variabile dependente (cărora cercetătorul le va studia variaţia în cursul experimentului) şi variabile independente (care produc variaţia primelor, fiind legate de decizia experimentatorului). Variabila dependentă este măsurată, pentru a vedea dacă se modifică o dată cu modificarea variabilei noastre independente.
O modalitate de a verifica dacă între cele două există o legătură cauzală este de a selecta două grupuri şi de a oferi feedback unui singur grup. Grupul de comparaţie este numit grup de control, iar grupul căruia i se impune situaţia de care suntem interesaţi este numit grup experimental.
Există mai multe tipuri de experimente, grupate după mai multe criterii. Menţionăm: experimentul natural şi artificial, experimentul activ sau provocat şi cel pasiv sau invocat, experimentul proiectat şi cel ex post facto, experimentul simultan şi succesiv, experimentul explorator şi de confirmare, experimentul funcţional şi factorial şi combinaţii: experimentul proiectat simultan, proiectat succesiv, ex post facto cauză-efect şi ex post facto efect- cauză. Cele mai importante experimente sunt însă: experimentul de laborator (care presupune scoaterea subiectului din mediul său natural prin introducerea într-o ambianţă artificială, dar care poate afecta reacţiile acestuia), experimentul natural (care presupune un cadru familiar, obişnuit şi care poate lua, de exemplu, forma jocului, la copii) şi experimentul psihopedagogic, care poate fi constatativ sau formativ. Mai putem vorbi de autoexperiment etc. Evident, toate aceste tipuri de experiment îşi au limitele lor, cea principală fiind distincţia dintre mediul real şi cel simulat. Alte probleme ce se ridică sunt: genul de subiecţi utilizaţi în experimente; traseul rezultatelor care se abat mult de le medie; numărul optim de subiecţi utilizaţi într-un experiment; dacă este bine să li se comunice subiecţilor rezultatele experimentului şi chiar însăşi prezenţa experimentatorului. Se recomandă deci corelarea experimentului de laborator cu cel de teren şi coroborarea rezultatelor obţinute prin experiment cu cele recoltate prin alte metode.
1 November, 2008
Aveti mai jos diverse exercitii de imbunatatire a dictiei cu ajutorul exercitiilor de dictie.
Dictia poate fi imbunatatita in mod real in minim 3 luni, asa ca inarmativa cu rabdare si perseverati.
Nu uitati de tehnica creionului strans intre dinti in timp ce vorbiti cat mai clar clar cu voce tare.
Duc in bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gandac, nu e cuc, nu-i brotac, il apuc, il hurduc. E tot drac.
• Un sas cu glas de bas cam gras si ras pe nas sta la taifas de-un ceas la parastas despre un extras din pancreas.
• Capra calca-n piatra, piatra crapa-n patru, crape capul caprei in patru precum a crapat piatra-n patru.
• Capra neagra calca-n clinci. Clinciul crapa-n cinci, crape capul caprei-n cinci, precum a crapat clinciul-n cinci.
• Cosaşul Saşa când coseşte, cât şase saşi sasul coseşte. Şi-s sus şi-n jos de casa sa, coseşte sasul şi-n şosea. Şi şase case Saşa-şi stie.
- Ce şansă!… Saşa-şi spuse sieşi
• Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.
• Bucura-te cum s-a bucurat Bucuroaia cand s-a intors Bucurel bucuros de la Bucuresti.
• Boul breaz barlobreaz in vacile barlobrozene , cu greu a dezbarlobrozit breazul boilor barlobrozeni!
• Bucur si Bucura se bucura ca Bucurel e bucuros in Bucuresti.
• Cocostarcarel s-a dus la cocostarcarie sa se descocostarcareasca de cocostarcaroaica lui.
• Fata fierarului fierbe fasole fiarta fara foc fiindca focul face fum.
• Gandindu-ma ca te gandesti
Ca ma gandesc la tine,
Gandeste-te ca ma gandesc
Ca te gandesti la mine.
• Cine a zis ca am zis ca-i zice?
Eu n-am zis si nici n-oi zice.
Cand voi zice atunci sa zica,
C-am zis eu c-am zis ca-i zice.
• Arhiepiscopul din Constantinopol a incercat sa se dezarhiepiscopoconstantinopolizeze
• Un caricaturist a caricaturizat o caricatura. Poti tu sa caricaturizezi caricatura caricaturizata de acel caricaturist?
• Un cocostarc s-a decocostarcarit la o decocostarcarie de decocostarcorit cocostarcii.
Fata fierarului fierbe fasolea fara foc, fiindca focul face fum.
• O gaina porumbaca
In porumbar s-a urcat
In porumbar porumbaca
Tot porumbul l-a mancat.
• Stiu ca stii ca stiuca-i stiuca
Dar mai stiu ca stiuca-i peste
Si ca stiuca se mananca
Si ca stiuca se prajeste. Nu-i greu a zice titiridva tidva, da-i greu a destitiridvi titiridvitura titiridvei tidvei.
• Constantin Constantinevicescovici
• Stanca sta-n castan ca Stan
• fofiţă fondofirliţă, forofifo – fenderliţă şi fifoi fondofirloi, forofifo – fenderloi
• O mierlitza fuflenditza fuflendi-fuflendaritza nu poate sa fuflendeasca fuflendi-fluflendareasaca pe mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendaroiul. Dar mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendaroiul poate ca sa fuflendeasca fuflendi-fluflendareasaca pe mierlitza fuflenditza fuflendi-fuflendaritza
• Rege Paragarafaramus, cand te vei dezoriginaliza? Ma voi dezoriginaliza cand cel mai original dintre originali se va dezoriginaliza, dar cum cel mai original dintre originali nu se va dezoriginaliza, regele Paragarafaramus nu se va dezoriginaliza.
• O barză brează face zarvă pe-o varză.
• Un bal fara egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real si natural, fara rival, egal si actual.
• Spre sfânta sa soră Suzana se suie
Spăşită din suflet suspinu să-şi spuie
Şi-n susul sarcastic suspinu-şi şopteşte
Şi-odată pe scara sucită se opreşte
• Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriţă, a cărămidărit cărămidăriţa pe cărămidar.
• Unui tâmplar i s-a-ntâmplat o întâmplare. Alt tâmplar, auzind de întâmplarea tâmplarului de la tâmplărie a venit şi s-a lovit cu tâmpla de tâmplăria tâmplarului cu întâmplarea.
• Pili-aş cu pila lungă, pila-n pungă, punga-n pilă
• Papucarul paucareste papucii nepapucariti ai papucaresei dar papucareasa nu poate papucarii papuci nepapucariti ai papucarului care papucareste papuci nepapucariti.
• Ceea ce cerea celebrul cicero gemand geniilor degenerate ,n-au acceptat-o cezar si ceata ingeniosilor cetateni certati cu cerintele cercurilor centrale!
• Balaban Bălăbănescu bâlbâieşte bâlbâituri bâlbâite pe negândite
• Domnule Director, Doamna Dida Drăgan doreşte două dude din dudul dumneavoastră de dincolo de drum.
• “Triedru tridreptunghic”
• ParadimetilaMinoAnzoBenzenSulfonic
• colo-n vale p-un pitroi sta o codobatura si un codobaturoi,codobaturoiu codobatureste codobatura,codobatura nu poate codobaturi codobaturoiu…
• patrusprezece pritocitori intr-o pritocitorica mica!
• Primprejur plimbările prin ploaie prilejuiesc plăceri proprietarilor provinciali.
• Nu-i greu a zice titiridva tidva, da-i greu a destitiridvi titiridvitura titiridvei tidvei
• Un bal fara egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real si natural, fara rival, egal si actual.
• Spre sfânta sa soră Suzana se suie
Spăşită din suflet suspinu să-şi spuie
Şi-n susul sarcastic suspinu-şi şopteşte
Şi-odată pe scara sucită se opreşte
• Un codobaturoi a putut sa codobatureasca pe o codobaturita dar o codobaturita nu a putut sa codobatureasca pe un codobaturoi.
• O babă bălană mănâncă o banană babană.
• Pe cap un capac, pe capac un ac.
• Doisprezece cocostârci pe casa lui Kogălniceanu.
• Domnule Dudău, dă-mi două dude din dudul dumitale de dincolo de drum!
• Retevei de tei pe mirişte de mei.
• Oaia aia e a ei, eu i-o iau.
• Eu pup poala popii, popa pupă poala mea.
• E pestriţă prepeliţa pestriţă, dar mai pestriţi sunt puii prepeliţei pestriţe.
• Un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc.
Exercitiile de dictie oferite va pot fi intr-devar de folos doar daca le urmati cu strictete si seriozitate. Dictia in mare depinde de conformatia “gurii” dvs, de dispunerea si aranjamentul dintilor, obrajilor, limbii. De aceea exercitiile de dictie trebuie urmate cu strictete, nu ca pe-o simpla joaca.
Exercitii si cursuri de imbunatatire a dictiei
Bine, e impropriu spus stiinta, nici psihologia si nici psihiatria nu sunt considerate pe deplin stiinte, probabil pentru ca nu am ajuns la stadiul in care sa cunoastem pe total acel Psyche al vechilor greci si probabil ca nici nu-l vom cunoaste vreodata. Desi am terminat psihologia, nu fac parte din tabara acelora care sustin aceasta disciplina mai mult decat trebuie. In psihologie, ori te nasti pentru asa ceva, ori o faci doar pentru ca e trendy sau frumoasa.
Vad in Gardianul o stire: “Sinucigasii au creierul diferit din punct de vedere chimic”, in care ni se explica faptul ca in cazul sinucigasilor, ADN-ul a fost “modificat chimic printr-un proces care in mod normal regleaza dezvoltarea celulelor numit metilare. Prin metilare, anumite gene sunt blocate pentru se realiza diferentierea celulelor. Rata de metilare era de zece ori mai mare la sinucigasi si gena care era adormita joaca un rol important in reglarea comportamentului.”
Se ia una bucata creier de sinucigas si se analizeaza. Se observa daca e modificat dpdv chimic, se compara mai multe creiere de sinucigasi, apoi se compara cu creierele de ne-sinucigasi. Daca diferenta e semnificativa statistic, atunci se afirma ca “Sinucigasii au creierul diferit din punct de vedere chimic”. Ca si cum sinucigasii ar avea o predispozitie la sinucidere, dar nu sta nimeni sa se gandeasca la faptul ca emotiile modifica chimia creierului. E o dubla interactiune intre influenta emotiilor asupra chimiei creierului si a modificarilor chimiei creierului asupra emotiilor. In general observ ca studiile psihologice pun diagnosticul in urma studierii efectelor, afirmanad ca te nasti cu acea modificare a chimiei creierului mai degraba decat faptul ca modificarile sunt produse de prezenta unui anumit tip emotii. Bineinteles, asta nu inseamna ca nu se nastem cu predispozitii, dar din pacate nu putem in stadiul actual sa stabilim cine si cu ce se naste pentru a putea stabili ulterior daca sinuciderea a fost din cauza, in primul rand, a predispozitiilor genetice. Asta ar insemna ca in stadiul actual, sa disecam creierele nou-nascutilor, sper ca nu-i trece nimanui prin minte sa fie un al doilea Mengele.
26 October, 2008
Conceptul de „personalitate” este un concept central în psihologia secolului XX – derivând din „persona” – mască, în teatrul grecesc. Discuţiile care au avut loc pe această temă nu au vizat însă importanţa lui pentru ştiinţă, cu atât mai mult pentru psihologia politică, ci modul în care acesta poate fi definit. Există o adevărată dispută în cadrul psihologiei cu privire la intensiunea termenului, acesta fiind unul din cei mai ambigui termeni ai psihologiei moderne. Se cere astfel făcută o distincţie între cadrele trasate de Freud, Jung, Eysenk, Allport sau Cattell. Iar una din principalele delimitări, este cea dintre descrierea nomotetică şi cea ideografică. Dacă anumiţi psihologi au căutat generalul uman, încercând să creioneze structura psihismului şi a mecanismelor acestuia, alţii au pornit de la analiza asemănărilor dintre personalităţile indivizilor, stabilind trăsăturile comune membrilor unui grup social şi cultural ; pe de altă parte, unele modele de analiză a personalităţii pleacă de la ideea unicităţii persoanei, încercând să prezinte un tablou detaliat al personalităţii prin analiza manifestărilor individuale ale acesteia.
În linii mari, personalitatea poate fi înţeleasă drept ansamblul trăsăturilor stabile ale persoanei, cu manifestare constantă în conduită şi care se modifică relativ greu. În acelaşi timp, atunci când vorbim de personalitate trebuie să acceptăm faptul că ne referim la ceva unic şi original, la modul propriu şi irepetabil de a fi, a gândi, a simţi şi a acţiona. Există, pe de altă parte, o delimitare treptată, de la elemente comune tuturor, la distincţii marcate de cadrul social şi cultural, şi până la trăsături particulare ce deosebesc un individ de altul, chiar în cadrul aceleiaşi culturi. În această problemă, concepţia psihologilor cu privire la ce este personalitatea s-a diversificat.
Conform lui Freud, fiecare persoană poate fi descrisă în termenii celor două topici ale sale – în termenii raporturilor dintre instanţele id, eu şi supraeu şi ale nivelurilor psihismului : conştient, preconştient şi inconştient. De asemenea, pe lângă aceste date general umane este esenţială experienţa copilăriei raportată la inevitabilele etape sexuale. Cu toate acestea, Freud a evitat a creiona tipuri umane – excepţie făcând portretele cazurilor clinice. Această perspectivă era însă prea puţin clasificatoare, cercetarea lui putând fi inclusă în abordarea ideografică : scopul psihanalistului este înţelegerea modului în care se echilibrează diferitele aspecte ale personalităţii în fiecare individ.
În decursul anilor ’40-’50 s-au dezvoltat o serie de abordări diferite ale personalităţii, privind modul în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi între ei – este vorba în principal de abordarea nomotetică. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea testelor psihometrice, utilizate la măsurarea inteligenţei, creativităţii şi personalităţii înseşi. Un astfel de psiholog este H.J.Eysenck. El a completat descrierea personalităţii în termeni de introversiune-extraversiune, aşa cum apărea la Jung, cu dimensiunea nevrozismului sau a nevrozei (neuroticism). Mai târziu, în 1976, el a adăugat a treia dimensiune, psihoza (psychoticism). Fiecare din factorii principali – extravertit-stabil, extravertit-instabil (nevrotic), introvertit-stabil, introvertit-nevrotic – este compus din câţiva factori secundari : sociabilitatea, impulsivitatea, pasivitatea etc. Factorii secundari pentru nevrozism sunt : respectul de sine, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria, vinovăţia, iar cei care stau la baza „psihozei” – insensibilitatea, singurătatea, nonconformismul etc.
Conform lui Cattell, Allport a fost cel care a pus în opoziţie trăsăturile comune – cele pe care fiecare persoană le posedă într-un anumit grad, cum ar fi virtualităţile ereditare, capacitatea mentală sau cea a integrării caracterului – cu cele unice ale persoanei – cele atitudinale, motivaţionale etc. Allport a refuzat orice caracterizare a personalităţii din perspectiva eredităţii: psihologia personalităţii trebuie să fie o psihologie a comportamentului post-instinctiv. De asemenea, el l-a criticat pe Bertocci, conform căruia unicitatea este marca personalităţii, dat fiind că viaţa se manifestă în forme individuale, şi a susţinut că acceptarea unicităţii ca ultimă instanţă ar însemna dinamitarea oricărei posibilităţi de cunoaştere. Prin urmare, el s-a focalizat pe un model care să contureze o anumită clasificare a trăsăturilor de personalitate. Conform lui, Freud, Adler, Kretschmer au produs o psihologie nomotetică, scopul fiind însă realizarea unui tipar care să reflecte natura omului contemporan: „Principiile autonomiei funcţionale, susţin că (1) toate motivaţiile sunt contemporane, că ceea ce conduce, conduce acum; că startul unui motiv nu e legat funcţional de originile sale istorice sau de ţeluri timpurii, ci doar de scopurile actuale; (2) că profilul motivelor se shimbă de la copilărie la maturitate, încât putem spune că motivele adultului compensează pe cele ale copilului; (3) că maturitatea personalităţii se măsoară prin gradul în care motivele autonomiei au fost atinse; chiar dacă în fiecare personalitate există arhaisme (infantilisme, regresii, răspunsuri reflexe), totuşi, individul cultivat şi socializat arată maturitate în extinderea formelor timpurii ale motivaţiei; (4) că formele individualizate de învăţare (reflectând diversitatea influenţei mediului), acţionând asupra diverselor temperamente şi aptitudini, creează motivaţii individualizate.” Din această perspectivă, el a structurat personalitatea pe trăsături cardinale, principale şi secundare. Ca definiţie, Allport susţine că personalitatea reprezintă unitatea concretă a vieţii mentale ce există în forme unice, individuale. Această definiţie a fost ulterior modificată şi completată: „personalitatea reprezintă organizarea dinamică în individ a acelor sisteme psiho-fizice care îi determină gândirea şi comportamentul.” Un alt umanist, Murray, consideră personalitatea drept ipotetica structură mentală, procesele şi concretizările care se manifestă în mod repetat, împreună cu elementele unice şi noi, în activităţile interne şi externe care constituie viaţa unei persoane. Ei au pus la baza personalităţii dispoziţiile personale şi nevoile, unicitatea şi substratul neuropsihologic.
O selecţie reprezentativă a factorilor de personalitate îi aparţine lui R. B. Cattell, căruia îi corespunde aşa-numita „analiză factorială”. El a completat distincţia dintre trăsăturile unice şi comune a lui Allport cu cea dintre trăsături temperamentale şi aptitudinale, trăsături constituţionale si de mediu etc. A considerat că factorii de personalitate ar putea fi împărţiţi în două grupe: factori externi şi factori interni. Factorii externi formează personalitatea aparentă – acele trăsături de personalitate pe care la observă ceilalţi – , sub aceştia existând însă un set de trăsături interioare, care formează baza personalităţii. Deşi factorii externi reflectă factorii interni subiacenţi, aceştia pot varia de la persoană la persoană. Dintre trăsăturile „de suprafaţă” menţionăm: onestitate, autocontrol, loialitate, austeritate, seriozitate, sociabilitate, popularitate, frivolitate, dependenţă ş.a. Pe această bază foarte largă, a unui prim inventar, Cattell a cules observaţii de la subiecţi, a aplicat chestionare şi a procedat la analize factoriale numeroase. În urma acestora el a elaborat un chestionar de evaluare a personalităţii, alcătuit din şaisprezece factori esenţiali, cunoscut sub denumirea de 16PF (Personality Factor), fiecare evaluat printr-un număr de itemi, de la emotiv la stabil, de la practic la imaginativ, de la sociabil la rezervat etc.
Totuşi, mulţi psihologi au criticat modelul lui Cattell, pe motiv că datele utilizate ar fi destul de superficiale, dar şi pentru că factorii de personalitate propuşi de el s-ar înscrie în categorii prea rigide pentru a fi operante. Unii dintre factori pot fi cu totul lipsiţi de relevanţă pentru anumite persoane, în timp ce alte tipuri ar putea deţine un rol central. La fel, s-a considerat că această teorie nu ţine seama de variaţiile comportamentului uman în diferite situaţii; astfel, atribuirea comportamentului unei trăsături de personalitate şi nu situaţiei în care se află individul ar putea fi o greşeală serioasă. De asemenea, un astfel de model gândeşte personalitatea ca pe ceva mult prea static, fără a lua în considerare procesul de maturizare psihică.
20 October, 2008
Din analiza teoriilor personalităţii, se constată că psihologii au utilizat deseori acest termen în accepţiuni diferite. In 1937, G. Allport a trecut în revistă cercetările efectuate de către psihologi asupra personalităţii şi a delimitat aproximativ cincizeci de definiţii distincte ale termenului. Deşi psihologii aveau păreri diferite cu privire la ce este personalitatea, Allport a identificat trei caracteristici generale comune : unicitatea personalităţii, pluralitatea caracteristicilor ce compun personalitatea, stabilitatea trăsăturilor de personalitate. Pe de altă parte, deşi există, de asemenea, un număr mare de teorii şi abordări ale personalităţii – Allport menţionând pe lângă behaviorism, abordarea matematică sau gestaltismul – putem să ne oprim la patru dintre ele, considerate principale : teoria psihanalitică a lui S. Freud, teoria constructelor personale a lui G. Kelly, teoria câmpului a lui K. Lewin şi abordarea umanistă a lui Allport, Murray şi C. Rogers. Deşi distinge între perspectiva atomistăcea structurală (sistemică) şi cea psihosocială , M. Zlate menţionează şi analizează concepţia freudiană, ca şi pe cea umanistă etc.
1) Teoria lui Freud asupra personalităţii nu poate fi eludată, dată fiind importanţa pa care a avut-o în psihologie şi psihoterapie, în decursul secolului XX. Psihanaliza este bazată pe observaţie şi interpretare, iar scopul este unul cathartic, prin rezolvarea conflictelor interne ale personalităţii unui individ ; este deci hermeneutică şi terapie, iar problema conflictelor inerente vieţii psihice necesita o viziune aparte aupra psihismului uman. Cercetările lui privind cauzele isteriei l-a condus la concluzia că nevrozele au la bază amintiri şi asociaţii adânc îngropate şi puternic marcate afectiv. O primă distincţie pe care a făcut-o a fost între nivelurile psihicului. Freud a subliniat necesitatea explicativă a trei straturi : inconştient, preconştient şi conştient. Pentru prima oară, personalitatea apărea scindată (nu în sens patologic), activitatea psihică neefiind în întregime conştientă, şi pentru prima oară – afară de speculaţiile neştiinţifice ale filosofiei romantice – era afirmat inconştientul. Postularea inconştientului era necesară deoarece explica anumite elemente raportate, la care alte teorii dăduseră faliment ; de asemenea, noua paradigmă promitea elucidarea altor probleme, un câştig în coerenţă şi în sens ; în plus, pentru existenţa inconştientului sunt prezente şi unele dovezi. „El este necesar fiindcă datele conştiinţei sunt în mare măsură lacunare; atât la cei sănătoşi, cât şi la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte, despre care însă conştiinţa nu mai poate spune nimic. Asemenea acte nu sunt numai actele ratate şi visele în cazul celor sănătoşi, iar în cazul celor bolnavi tot ceea ce numim simptom psihic şi fenomen obsesional – experienţa noastră zilnică cea mai personală ne-a familiarizat cu idei despre a căror provenienţă noi nu cunoaştem nimic şi cu rezultatele unor procese de gândire a căror elaborare ne-a rămas ascunsă.” Conştiinţa nu este un atribut necesar activităţilor psihice, iar locul ei este mai degrabă restrâns. Intre aceste două niveluri, preconştientul are un rol de cenzor, având ca şi conţinut propriu acele date, deprinderi etc. care pot fi oricând actualizate.
O a doua distincţie pe care o face Freud penru a putea explica natura conflictului intern este cea dintre Sine (Id, sau Se, cum a mai fost tradus), Eu şi Supraeu (Idealul Eului). Situat în întregime în Inconştient, Sinele este sediul instinctelor de tip Eros şi Thanatos, a dorinţelor refulate şi a traumelor psihice. El acţionează în baza principiului plăcerii şi are tendinţe imperative şi extremiste. Pe măsură ce copilul se confruntă cu situaţiile concrete ale vieţii, îşi face apariţia o a doua instanţă, Eul, mai conformist din punct de vedere social şi acceptând ca principiu realitatea. El este expresia autocontrolului, a inhibiţiei autoimpuse şi a amânării plăcerii ; mediază atât între Sinele profund, înnăscut, şi real, cât şi între acelaşi Sine şi Supraeu. Acesta din urmă se manifestă ca un „părinte interior ”, luând de altfel naştere prin interiorizarea normelor morale, sociale pe care părinţii le reprezintă pentru copil. Si Supraeul acţionează imperativ, însă în baza principiilor moralităţii. Tensiunea dintre ceea ce este dorit şi ceea ce este acceptat social, între cele două imperative – „vreau” şi „trebuie” – este rezolvată de Eu prin elaborarea unor mecanisme de apărare, dintre care amintim refularea, negarea, proiecţia, raţionalizarea, formaţiunea reacţională.
Un alt concept esenţial în teoria psihanalitică este cel de libido, înţeles ca energie fundamentală, generală, vitală şi motivantă. Deşi Freud considera libidoul ca având o natură esenţialmente sexuală, discipolii săi, Jung şi Adler, l-au privit ca expresie a vieţii înseşi mai degrabă, decât a sexualităţii.
Alte critici au vizat modul de elaborare a teoriei, bazată pe cazuri clinice, dar extinsă şi asupra arealului normalităţii psihice. Un concept problematic este şi cel de „ adevăr psihologic ”, unde nu veridicitatea contează, ci efectul psihologic asupra persoanei. De asemenea, s-a considerat că este imposibil fie să se dovedească, fie să se infirme temeinicia teoriei. „ Teoria freudiană poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea evenimentului, dar este dificil de folosit pentru a prezice ce se poate întâmpla, iar o teorie ştiinţifică este considerată în general, corectă, dacă pe baza ei se pot formula predicţii. ”
2) Teoria câmpului a fost elaborată de Kurt Lewin, definită fiind drept o metodă de analiză a relaţiilor cauzale şi de constituire a unor constructe ştiinţifice. Principalele idei sunt următoarele : psihologia trebuie să lucreze cu ansamblul concret al comportamentului şi experienţei umane ; teoriile trebuie să evolueze printr-un proces de continue aproximări ; un eveniment este determinat de relaţiile sale cu un sistem de evenimente din care face parte ; psigologia trebuie să folosească concepte „ constructive ” în locul celor clasificatorii etc. Conceptul său de bază este acela de „ Spaţiu al vieţii ”, prin care desemnează totalitatea faptelor ce coexistă şi influenţează comportamentul unui individ la un moment dat. Acesta include structura şi starea persoanei (P) şi mediul psihologic (E). Lewin a militat împotriva distincţiilor dintre teoriile învăţării, percepţiei, personalităţii, copilăriei etc., încercând să ofere o perspectivă unificatoare, trecând prin psihologie, economie, sociologie, ecologie. Alte două concepte centrale ale sale sunt acelea ce nevoi (needs) şi scopuri (goals). Lewin defineşte nevoile drept sisteme de tensiune (tension-systems) din interiorul unei persoane şi a susţinut dinamica lor, relaţiile active dintre nevoi (fluiditatea). El a susţinut că aceste nevoi, chiar dacă au aceeaşi forţă, nu sunt de egală importanţă. Mai târziu, a introdus conceptul de stratificare a persoanei în mai multe nivele (layers) de nevoi : a distins deci între straturi exterioare (outer-layers), legate de sfera senzorial-perceptual-motorie şi relaţiile cu mediul, şi straturi interioare (inner-layers). Ulterior, a realizat o altă distincţie, între sisteme periferice şi centrale, criteriul fiind de această dată importanţa nevoilor, adică în ce măsură acestea afectează comportamentul precum şi celelalte nevoi. Perspectiva pe care o propunea era deci una circulară concentrică, fără a oferi un sistem structural al tipurilor de nevoi.
Comportamentul uman este deci determinat de “ forţe psihice ”. Forţa, ca şi concept, posedă direcţie, putere şi punct de aplicaţie. Dacă o regiune (un obiect, o activitate sau o persoană) are valenţă pozitivă şi prin asta atrage, ea se transformă într-o forţă pozitivă – şi devine un scop (goal). Atunci când un ideal poate fi gradat de-a lungul unei scale de dificultate şi valoare, devine nivel de aspiraţie (level of aspiration) şi poate să crească sau să scadă, funcţie de reuşite sau eşecuri. Două forţe negative sunt implicate în stabilirea nivelului de aspiraţie: eşecul înregistrat şi eşecul anticipat.
3) Teoria umanistă a personalităţii– G. W. Allport, H. A. Murray şi C. Rogers. Atât Allport, cât şi Murray au considerat că elementele interne sunt atât înnăscute – ca instinctele – dar şi învăţate – cum ar fi stilurile individuale de viaţă. Ambele influenţează cauzal percepţia, gândirea, afectivitatea şi acţiunea. Pentru ambii psihologi, omul este proactiv, orientat spre viitor şi posedă o personalitate unitară, unificată, organizată – viziune holistă asupra personalităţii. Această unitate, „ sistem de personalitate ”, se reflectă atât în convergenţa trăsăturilor, cât şi în persistenţa lor în timp. Ei au criticat teoriile existente ca fiind simplificatoare şi privind omul din perspectiva acţiunilor de scurtă durată. Având natură şi funcţie organizatoare, personalitatea este o structură complexă : oamenii au valori diferite, incompatibile, în schimbare, şi stiluri care se exprimă în diverse feluri. Orice teorie a personalităţii trebuie să reflecte aceasta şi să nu fie vagă şi nici reducţionistă. In acelaşi timp, ea trebuie să aibă în vedere că principala caracteristică a omului adult este raţionalitatea, acţiunea lui fiind guvernată de caracteristici precum : scopuri şi intenţii pe termen lung, planuri de acţiune şi filosofie de viaţă. Nu în ultimul rând, omul este unic. Prin aceasta, ei au criticat acele teorii care reduceau persoana la tipuri, modele generale etc. Viziunea lor este una umanistă prin aceea că acordă omului o demnitate considerabilă, având în vedere interesul lui pentru valori, credinţe, scopuri, afectivitatea manifestată faţă de ceilalţi oameni, realizările lui etc.
La fel, Carl Rogers a considerat că teoriile existente sunt foarte limitate, prezentând idei înguste în ceea ce priveşte potenţialul uman. Există fără îndoială o parte pozitivă a personalităţii umane, manifestându-se în năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, pe care oamenii o angajează în permanenţă. Fiinţa umană posedă necesitatea fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil. Din activitatea sa clinică, Rogers a dedus că nevrozele şi psihozele apar atunci când acest aspect fundamental uman este continuu reprimat. El a numit aceasta nevoie de autoactualizare (adică de autorealizare). Din această perspectivă trebuie evaluate toate experienţele noastre de viaţă. Cealaltă necesitate a personalităţii este nevoia de preţuire. Orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte persoane, preţuire care să se manifeste prin dragoste, afecţiune, apreciere sau simplu respect. Însă acestea sunt condiţionate de un comportament anume, şi fiecare persoană ştie care sunt tipurile de comportament prin care îşi poate câştiga preţuirea celorlalţi. El a numit aceste idei condiţii de valoare. Totuşi, nevoia de preţuire poate interfera negativ cu nevoia de autoactualizare, şi aici pot apărea probleme psihice.
Ca şi ceilalţi reprezentanţi ai şcolii umaniste, C. Rogers a refuzat orice împărţire a personalităţii în secţiuni, părţi, niveluri, instanţe etc., vizând personalitatea ca unitate coerentă.
4) Teoria constructelor personale a fost elaborată de G. Kelly, în 1955. el a considerat că lucrul cel mai important este felul în care înţelegem ceea ce ni se întâmplă, prin urmare o teorie a personalităţii trebuie să ofere o metodă prin care terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul său înţelege lumea. Această perspectivă a fost cunoscută drept abordarea fenomenologică. Luând în considerare disputa filosofică dintre realism şi nominalism, Kelly tinde spre aceasta din urmă: esenţială pentru noi nu este lumea aşa cum este în sine, ci lumea noastră. Fiecare dintre noi îşi elaborează un set de constructe personale, pe care le utilizează pentru a înţelege lumea şi oamenii din jur, ele fiind în esenţă bipolare, dublete gen „sensibil/insensibil”. Ele sunt interpretări pe care le dăm lumii şi evenimentelor – deşi Kelly nu oferă nici o explicaţie cu privire la originea lor. Astfel, trebuie să recunoaştem că există constructe diferite de ale noastre, dar egale ca valoare, sau chiar mai folositoare. El însuşi a acceptat că însăşi poziţia sa este un mod temporar de a face faţă unor fapte de ordin psihologic. Putem eticheta această situare ca fiind una relativistă, deşi nu de un relativism radical: nu toate constructele au aceeaşi valoare.
